Să spunem o poveste

My collection of (psychotherapy) stories, in Romanian.
.

Poveste despre un om asa si asa

A fost odata ca niciodata, intr-un catun infrunzit de munte, un om care era si nu era, un om multumit si nemultumit, un om la care zilele veneau asa cum treceau, un om ca toti oamenii ce isi ducea traiul in limitele pe care si-le stabilise. Avea o casa nici mare nici mica, o sotie nici frumoasa nici urata, un loc de munca nici greu nici usor, o viata nici rea nici buna.
Daca cineva l-ar fi intrebat pe omul nostru ce parere are despre viata sa, el ar fi raspuns fara indoiala asa si asa. Nu putea sa spuna ca ii displace, caci avea de toate cele trebuincioase, nu putea sa spuna ca ii place, caci nu avea toate lucrurile pe care si le-ar fi dorit. Asa curgeau zilele molcome ale omului asa si asa, fara capat, dar finite, fara scopuri, dar traite. Toate acestea pana intr-o zi, cand, stand pe prispa si fumandu-si pipa, omul incepu sa scormone in sine si sa priveasca in jur la toate cate erau.
Oare de ce casa lui nu era nici mica nici mare? Oare de ce sotia lui nu era nici frumoasa nici urata? Oare de ce locul lui de munca nu era nici greu nici usor? Oare de ce el era asa si asa? Oare cum ajunsese el aici? Si tot gandindu-se omul nu gasi un raspuns care sa il satisfaca. Casa era asa cum era, sotia la fel, munca la fel, el? Dar el? El ce cauta aici? Cand era mic aici isi dorise sa fie? Si tot scormonind in sine omul dadu peste o gaura mica.
O gaura mica, aproape impaienjenita, prin care abia daca incapea un deget. In zilele ce urmara, omul deveni din ce in ce mai preocupat de ceea ce se afla in el si tot sapand cu intrebari incepu sa largeasca gaura din sine. Omul deveni atat de atent la ce se intampla in interior incat incepu sa ignore exteriorul. Cumva nu mai conta acum ca are o casa nici mica nici mare, pe sotie abia daca o mai vedea asa ca nu se gandea daca e frumoasa sau urata, la munca era mai mereu distras, asa ca nu avea importanta daca era grea sau usoara.
In curand omul sapase atat de adanc in sine incat aproape se afundase in ceea ce descoperise acolo. Acolo se aflau amintiri de mult uitate, vise de copilarie pierdute, acolo gasi un om care fusese cu mult timp in urma si care acum parea un complet necunoscut. Acum, omul statea chircit in sine si privea in afara si cu tristetea isi admitea ca viata lui, asa si asa, nu era nici asa cum o visase, nici asa cum o sperase. Pe masura ce timpul trecu un fenomen ciudat avu loc. Omul sapase atat de adanc in sine si se afundase atat de mult in profunzimile labirintice ale intrebarilor sale, incat in persoana lui se casca un hau din care nu mai putea sa iasa. Oricat incerca omul sa iasa din sine nu putea, haul din interior il tragea si il atragea in asa masura incat, fara sa realizeze, renuntase la tot ce insemna viata exterioara.
Insa in haul din sine era neliniste, era ameteala si nu exista un punct fix de care sa se ancoreze. Omul incerca sa iasa din sine, ii parea rau pentru tot ce pierduse, acum cand se gandea la casa lui nu ii mai parea nici mica nici mare, ci ii parea cea mai frumoasa si ar fi vrut sa se bucure de ea. Acum sotia la care nu mai putea ajunge era minunata si ar fi vrut sa fie alaturi de ea. Acum munca ii lipsea si isi dorea sa poata construi ceva.
Multi vraci venira sa il vada pe omul pierdut in sine, dar nu il puteau ajuta si multi ii spusera sotiei ca asta este, asa va fi mereu de acum inainte si daca ei nu puteau face nimic, nimeni nu il putea ajuta.
Astfel soarta omului candva asa si asa parea pecetluita si pierduta. Insa, ce nu stiau vracii, ce nu stia nimeni este ca omul desi parea pierdut din afara, el era cat se poate de viu in sine si ca acum sapa din nou, insa de data aceasta sapa in sens invers, sapa inspre regasire. Si desi la un moment dat simtise ca el este haul si ca orice ar face nu are cum sa iasa de acolo, caci nu ai cum sa iesi din ceva ce esti, se incapatana sa incerce. O sansa, doar atat isi dorea o sansa si decise sa si-o acorde sapand neincetat, perseverand si alegandu-si viata.
Dupa lupte lungi si crancene cu sine omul nostru isi supravietui, se alese si se afla pe sine. Acum daca cineva l-ar fi intrebat pe omul din poveste cum este viata lui, ar fi spus cu tarie Asa cum imi doresc! Astfel, omul era recunoscator ca se pierduse, caci asa si-a acordat sansa de a se regasi si de a isi redescoperi viata. Omul se considera un supravietuitor acum si de fiecare data cand se confrunta cu greutati se incuraja singur: Mi-am supravietuit eu mie, asta e floare la ureche!
[Copyright Alina Mihaela Barbu, from Psihoterapie.net]

Povestea broscutelor

A fost odata un grup de broscute care voiau sa se ia la intrecere. Telul lor era sa ajunga in virful unui turn foarte inalt.
Se adunasera deja multi spectatori pentru a urmari cursa si a le incuraja pe broscute.
Cursa urma sa inceapa. Totusi, nici unul dintre spectatori nu credea ca vreuna din broscute va reusi sa ajunga in virful turnului. Se auzeau exclamatii de genul: “Oh, ce obositor! Nu vor reusi niciodata sa ajunga sus!“ sau “Nici nu au cum sa reuseasca, turnul este mult prea inalt!“
Broscutele incepura se abandoneze cu exceptia uneia singure, care se catara vioaie mai departe.
Spectatorii continuau sa strige: “E mult prea obositor! Nu va putea nimeni sa ajunga sus!“
Tot mai multe broscute se resemnau si abandonau. Doar una singura se catara consecvent mai departe. Nu voia cu nici un chip sa abandoneze.
In final renuntasera toate, cu exceptia acelei broscute, care cu o imensa ambitie si rezistenta reusi sa ajunga singura in virful turnului.
Dupa aceea, toate celelalte broscute si toti spectatorii au vrut sa afle cum a reusit broscuta sa ajunga totusi in virf, dupa ce toate celelalte se vazusera nevoite sa abandoneze cursa.
Unul dintre spectatori se duse la broscuta s-o intrebe cum de a reusit sa faca un efort atat de mare si sa ajunga in varful turnului.
Asa se afla ca… broscuta invingatoare era surda!

Despre curajul de a risca o incercare

Un rege îşi puse curtea la încercare pentru un post important. Numeroşi oameni puternici şi înţelepţi se aflau în jurul lui.
“Inteleptilor – spuse regele -, am o problemă şi vreau să văd care dintre voi este în stare să o rezolve.”
Îi conduse pe oameni la o uşă enormă, mai mare decât văzuse cineva vreodată.
Regele le explică:
“Aici vedeţi cea mai mare şi cea mai grea uşa din regatul meu. Care dintre voi poate să o deschidă?”
Unii dintre curteni scuturară doar din cap. Alţii, care se numărau printre cei înţelepţi, se uitară la uşă mai de aproape, dar recunoscură că nu pot să o facă. Când înţelepţii spuseră asta, restul curţii consimţi că această problemă era prea dificil de rezolvat.
Un singur curtean se duse la uşă. O examină cu ochii şi cu degetele, încerca mai multe modalităţi de a o deschide şi, în cele din urmă, o trase cu o smucitură puternică. Şi uşa se deschise. Fusese lăsată întredeschisă numai, nu închisă complet, şi nimic altceva nu fusese necesar, decât bunăvoinţa de a realiza ceva şi curajul de a acţiona cu îndrăzneală.
Regele spuse:
“Vei primi postul de la curte, pentru că tu nu te bizui doar pe ceea ce vezi sau auzi; tu îţi pui propriile puteri în joc şi rişti o încercare”.
[Nossrat Peseschkian]

Cioara si papagalul

Un papagal statea intr-o colivie cu o cioara. Ah, cum suferea bietul papagal din pricina prezentei monstrului cu pene negre:
“Ce negru urat, ce figura groaznica, ce expresie comuna a fetei! Daca cineva ar trebui sa se uite la asa ceva la rasarit, toata ziua i-ar fi distrusa. Nu exista un tovaras mai dezgustator ca tine nicaieri!”
Cu toate ca pare ciudat, si cioara suferea tot atat de mult din cauza prezentei papagalului. Trista si deprimata, cioara reprosa loviturii sortii ce o adusese langa acel tovaras multicolor si neplacut:
“De ce a trebuit sa ma loveasca ghinionul asta? De ce m-a parasit steaua mea norocoasa? De ce zilele mele fericite s-au sfarsit in asa zile de intuneric? Ar fi fost mult mai placut sa stau pe zidul unei gradini cu o alta cioara, sa ne bucuram de lucrurile pe care le avem in comun si sa fiu fericita, decat sa stau in colivia asta cu un papagal arogant care imi reproseaza toata ziua ca nu ma ridic la nivelul frumusetii lui”.
[dupa Sa’di]

Dificultatea de a face lucrurile bine pentru toata lumea

In miezul zilei, un tata merse pe strazile prafuite dintr-un oras impreuna cu fiul sau si un magar. Tatal incalecase pe magar iar baiatul il conducea.
“Bietul copil” spuse un trecator, “picioarele lui mici si scurte incearca sa tina pasul cu magarul. Cum poate omul acela sa sada atat de lenes pe magar, cand vede ca baiatul se osteneste?”
Tatalui ii mersera drept la inima aceste cuvinte, cobori de pe magar la coltul urmator si il lasa pe baiat sa urce. Dar nu trecu mult pana cand un trecator ridica iarasi vocea si spuse:
“Ce rusine! Obraznicatura sta acolo ca un sultan, in timp ce bietul si batranul lui tata fuge alaturi!”
Aceasta remarca il duru pe baiat foarte mult si ii ceru tatalui sa stea dinapoia lui, pe magar.
“Ai mai vazut vre-odata asa ceva” murmura o femeie de pe strada, “o asemenea cruzime fata de animale? Spatele bietului magar se lasa si neispravitul acela batran si cu fiul sau stau tolaniti ca si cum ar fi un divan… Biata creatura!…”
Cei criticati asa de aspru se uitara unul la celalalt si, fara sa spuna un cuvant, coborara de pe magar. Dar abia facusera cativa pasi, cand un strain facu haz de ei, spunand:
“Multumesc cerului ca nu sunt asa de prost! De ce va plimbati magarul daca nu va e de nici un folos, cand nici macar nu duce pe vre-unul din voi?”
Tatal indesa o mana de paie in gura magarului si isi lasa mana pe umarul fiului sau:
“Indiferent ce facem, exista cineva care nu e de acord. Cred ca trebuie sa stim noi singuri ce credem ca este bine!”

Puterea obisnuintei

Intr-o zi, la o stana, un lup a mancat o oaie. Ciobanul suparat, a luat arma, a intrat in padure si s-a intors cu lupul mort.
A doua zi, tot la acea stana, lupul a mancat o oaie. Ciobanul suparat, a luat arma, a intrat in padure si s-a intors cu lupul mort.
A treia zi, tot la acea stana, lupul a mancat o oaie. Ciobanul suparat, a luat arma, a intrat in padure si s-a intors cu lupul mort.
…..
In a sasea zi, la acea stana, o oaie a mancat o oaie. Ciobanul suparat, a luat arma, a intrat in padure si s-a intors cu lupul mort.

Sansă, neşansă… cine ştie?

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
“Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?”
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.
Toţi sătenii i-au zis: “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion.”
“Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine ştie?”
Toţi au râs de el. După 15 zile însă calul s-a întors. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
“Ce mai noroc!” strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai nou veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
“Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!”
“Ghinion, noroc, cine poate şti?” le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
“Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost dusâşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.”
Bătrânul le răspunse: “Ghinion, noroc… cine poate şti?”
[Christian Godefroy – http://www.club-positif.com/anni/histoires/view.php?id=15]

O clipa pe marginea unei prapastii

Intr-o tara indepartata, intr-o padure, un om fugea de un tigru infometat. La un moment dat, omul ajunse la marginea unei prapastii care ii opri inaintarea si ii rapi orice speranta de a scapa de animalul infometat. Din fericire, omul observa tulpina unei liane care strabatea marginea prapastiei si se continua in jos. Fara sa se gandeasca prea mult, apuca liana si incepu sa coboare in prapastie, la adapost de tigrul care ajunsese deja la marginea prapastiei si se uita la el de sus.
Dar vai, in timp ce omul cobora pe liana, vazu ca pe fundul prapastiei il astepta un alt tigru infometat, miscandu-se in cercuri sub el de nerabdare. Pentru a face situatia si mai rea, omul vazu cu coada ochiului un soarece mai sus de el, care deja incepuse sa roada din liana de care se tinea. In acelasi timp insa, cu celalalt ochi, vazu o capsuna coapta care crestea din piatra abrupta a prapastiei, aproape de el.
Asa ca intinse mana, culese capsuna si o manca.

Povestea vasului crapat

Traia odata o femeie foarte batrana care ramasese singura: sotul ii murise de batranete, copii erau la casele lor, iar ea isi ducea existenta traind intr-un tinut uitat de lume.
Femeia trebuia sa mearga zilnic la izvor, pt. a lua apa, asa ca, avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat si le cara pe dupa gat. Un vas era crapat, pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa. La sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, in vasul crapat mai ramanea doar jumatate din cantitatea de apa.
Timp de doi ani, asta se intampla zilnic: femeia aducea doar un vas plin cu apa, iar in celalalt vas, doar jumatate din apa.
Bineinteles, vasul bun era mandru de realizarile sale. Dar bietului vas crapat ii era atat de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit!
Dupa un timp, de asa zisa nereusita, dupa cum credea el, intr-o zi, langa izvor, se hotara si ii vorbi femeii:
– Ma simt atat de rusinat, pentru ca aceasta crapatura care face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!
Batrana a zambit:
– Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu? Asta, pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii si, in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa.

Latura hazlie a reincarnarii

Intr-o zi, maestrul avu o viziune fulgeratoare despre ceea ce va fi in urmatoarea sa viata. Il chema pe elevul sau favorit si il intreba ce ar face pentru el ca rasplata pentru toate cunostintele ce le-a primit. Elevul ii spuse ca ar face orice i-ar cere.
Primind acest raspuns afirmativ de la elevul sau, maestrul spuse:
“Uite ce vreau ca tu sa faci! Tocmai am aflat ca in curand voi muri si ma voi renaste sub forma unui purcel. Si vezi scroafa aceea care rama in gunoiul acela din curte? Voi fi al treilea purcel din seria urmatoare de purcei! Ma vei recunoaste datorita unui mic semn sub forma de cerc de pe fruntea purcelului. Dupa ce scroafa va fata, te rog sa gasesti al treilea purcel din serie cu semnul despre care ti-am spus, si cu o lovitura de cutit, omoara-l! Astfel, voi fi eliberat din viitoarea mea viata de porc!”
Elevul a fost foarte trist la aflarea acestei vesti, dar fu de acord sa urmeze instructiunile, dupa cum promisese. Curand, dupa cateva ore, maestrul muri. Si dupa alte cateva ore, scroafa fata patru purcei.
In ziua urmatoare, elevul isi ascuti cutitul, lua cel de-al treilea purcel si vazu ca are semnul despre care ii povestise maestrul. Era pe punctul de a-i taia gatul cand, deodata, purcelul vorbi:
“Opreste-te! Nu ma omori!” Si inainte ca elevul sa-si revina din socul de a fi auzit un purcel vorbind atat de clar si raspicat, purcelul continua: “Nu ma omori! Vreau sa continui sa-mi traiesc viata ca un purcel! Cand te-am rugat sa ma eliberezi din viata mea de porc, nu m-am gandit ca viata aceasta e asa de frumoasa! Imi place foarte mult aceasta viata! Te rog sa ai indurare!”

Rai si Iad

Un om statea de vorba cu Dumnezeu. Intr-o zi, l-a intrebat:
“Doamne, as dori sa stiu cum arata Iadul si cum arata Raiul?!”
Dumnezeu l-a condus la doua usi.
Cand a deschis una dintre usi, omul s-a uitat dincolo de ea si a vazut ca era o camera mare in mijlocul careia era o masa rotunda. In mijlocul mesei era o oala mare de mancare, care raspandea arome extraordinare. Totusi, oamenii care stateau in jurul mesei pareau flamanzi, slabi si bolnavi. Tineau in maini linguri cu cozi foarte lungi, care erau legate de bratele lor, doar asa fiind posibil ca sa ajunga la oala din mijlocul mesei. Totusi, deoarece cozile lingurilor erau asa de lungi, chiar daca reuseau sa isi umple lingura din oala, nu reuseau sa o duca la gura, continutul lingurii varsandu-se pe drum sau stropindu-i pe ceilalti meseni. Intreaga camera rasuna de vaietele oamenilor.
Omul a fost strabatut de un fior. Dumnezeu ii spuse: “Acesta este Iadul”.
Apoi, cei doi deschisera a doua usa. In interior era o masa asemanatoare, cu oala aburind si raspandind mirosuri placute. Oamenii aveau aceleasi linguri cu cozi lungi legate de brate, dar pareau bine hraniti si fericiti. Camera rasuna de rasete si voie-buna.
Omul se uita catre Dumnezeu si ii spuse ca nu intelege care este diferenta.
Dumnezeu ii spuse: “Este simplu. Daca te vei uita atent, vei vedea ca acesti oameni au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, pe rand”. Omul se uita si vazu ca oamenii se hraneau doi cate doi: unul afunda lingura in mancare si o ducea la gura celuilalt; daca sarcina era prea grea, alti doi oameni isi ofereau ajutorul la ridicarea lingurii. Apoi schimbau rolurile. Astfel, nimeni nu ramanea flamand.
Dumnezeu ii spuse: “Acesta este Raiul”.

Magarul si calul

Un om tinea în gospodaria sa un magar si un cal. Într-o zi, în timp ce veneau acasa de la câmp, magarul îi spuse calului:
– Tare greu îmi este! N-am sa pot cara pâna la capat povara asta. Ia si tu macar o mica parte din ea.
Dar calul nu parea sa auda vaietele magarului. Dupa înca o bucata de drum, magarul mai încerca o data si-i zise calului:
– Te rog, ia si tu macar o mica parte din greutatea pe care o port pe spate. Nu mai rezist.
Însa calul nu se învoi nici de aceasta data. Peste putin timp, magarul se prabusi la pamânt din cauza efortului prea mare si-si dadu duhul. Neavând alta solutie, stapânul încarca pe cal toata greutatea purtata de magar, ba chiar si pielea acestuia. Calul rasufla din greu sub povara pe care o purta si se tânguia:
– Vai de mine, ce-am patit! Daca îl ajutam macar putin pe magar, acum n-as fi carat singur toata povara purtata de el, ba înca si pielea lui pe deasupra…

Povestea maimutelor

Intr-o cusca mare traiesc 5 maimute. Deasupra custii atarna o banana legata cu o sfoara iar sub ea se afla o scara. Nu trece mult si o maimuta se duce sa se catere pentu a ajunge la banana. Imediat ce maimuta atinge scara, un dus cu apa rece se porneste peste toate maimutele. Dupa un timp, o alta maimuta face o incercare, cu acelasi rezultat: toate maimutele sunt udate cu apa rece. Curand, cand o alta maimuta incearca sa urce la banana, celelalte maimute incerca sa o previna, apoi sa o impiedice. Din acest moment al experimentului, se opreste apa.
Se scoate o maimuta din cusca si se inlocuieste cu o alta. Noua maimuta vede banana si vrea sa urce la ea. Spre surprinderea ei, cand incearca sa acceada la scara, toate celelalte maimute o ataca, pentru ca nu doresc sa fie udate cu apa rece. Dupa o alta incercare si un alt atac, maimuta noua invata ca daca va incerca sa urce la banana, va fi agresata.
In continuare, se scoate inca una dintre cele 5 maimute initiale si se introduce o alta maimuta noua. Noua-venita incearca sa acceada la scara si este atacata la fel ca prima. Maimuta nou-venita anterior ia parte la pedeapsa, fara sa inteleaga de ce nu ii este permis sa urce pe scara si de ce participa la agresarea noii maimute.
In timp, pe rand, celelalte trei maimute care cunoscusera experienta neplacuta de a fi udate cu apa rece au fost inlocuite. Cu toate acestea, la fiecare incercare a unei maimute nou-venite de a urca sa ia banana, celelalte maimute o atacau violent si chiar cu un anume entuziasm.
In final, desi de tavan atarna o banana usor accesibila, desi in camera sunt 5 maimute care nu au fost niciodata stropite cu apa rece si desi maimutelor le plac la nebunie bananele, de scara nu se mai atinge niciuna dintre ele.

Stele de mare

A fost odata ca niciodata un om intelept care obisnuia sa se plimbe pe malul oceanului atunci cand se relaxa. Intr-o zi, in timpul plimbarii obisnuite, a vazut o silueta umana care se misca la fel ca un dansator. Omul zambi in sinea sa gandindu-se ca cineva avea chef sa danseze in acea zi pe plaja. Incepu sa mearga mai repede si se apropie de silueta, pana cand observa ca aceasta era un tanar care nu dansa, ci se apleca si culegea ceva de pe plaja si apoi, cu miscari delicate, arunca acel lucru in ocean.
Omul se apropie mai mult de tanar, il saluta si il intreba ce anume face.
Tanarul se opri, se uita la om si ii raspunse:
– Arunc stele de mare inapoi in ocean!
– Dar de ce faci asta?
– Soarele este sus si este reflux. Daca nu voi arunca stelele de mare inapoi in ocean, acestea vor muri datorita caldurii si uscaciunii pana va reveni fluxul.
– Dar tinere, nu iti dai seama ca sunt kilometri si kilometri de faleza si multe stele de mare de-a lungul tarmului? Cum ai putea sa faci ceva care sa conteze? Ce impact ar avea actiunile tale? Cum ai putea oare face diferenta?
Tanarul asculta politicos. Se apleca, lua de jos o noua stea de mare si o arunca in ocean. Apoi, se intoarse catre om si ii spuse:
– Poate ca nu pot face diferenta pentru toate stelele de mare, dar pentru aceasta stea care acum s-a intors in ocean… am facut o diferenta!

Fereastra sufletului

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.
În prima dimineaţa din noua casă , în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon .
– Ce cearceafuri murdare intinde vecina noastra in balcon! Cred că are nevoie de un nou săpun… poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !
Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.
După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei:
-Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină??
Soţul ei îi răspunse:
-“Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre ! “

Parerea unui elefant

A fost odata ca niciodata un pui de elefant care imediat dupa ce a aparut pe lumea a fost luat de langa mama lui si vandut unui maestru de circ. Circarii s-au bucurat nespus cand au vazut elefantelul, caci era exceptional de frumos; au avut grija de el sa nu se imbolnaveasca fara grija materna care era atat de necesara in aceasta perioada.
Sub ingrijirea lor elefantelul s-a intremat si chiar in lipsa laptelui matern deveni un puiut extrem de sanatos si jucaus. Insa, curand, circarii facura un lucru care il uimi pe mititelul elefant; acestia agatara un lant gros de unul dintre piciorusele din spate si il pironira locului legandu-l de un par adanc infipt in pamant.
Elefantelul nu intelegea ce se intampla si isi spuse ca sigur este o neintelegere si in curand va fi eliberat. Cateva zile trecura iar asteptarile puiului fura inselate; nimeni nu veni sa-l dezlege si toata lumea se comporta ca si cum asa era normal sa fie. Vazand acestea elefantelul care isi dorea din tot sufletul sa zburde din nou liber sub cupola circului, incerca din rasputeri sa se rupa din lantul ce il tinea prizonier.
Se smuci cat putu dar parul era prea adanc infipt in pamant; incerca sa desfaca lantul dar era prea gros; vru sa-si scoata piciorul dar legatura era prea stransa… Mai multe zile de incercari nereusite trecura si in cele din urma elefantelul epuizat renunta sa mai incerce sa se elibereze: “Este prea greu”, isi spuse “nu am forta necesara sa scot parul si puterea sa rup lantul ca sa scap”… Privi dezamagit si cu jind curtea larga unde obisnuia sa se joace si se culca pe pamant resemnat.
Anii trecura si puiutul deveni un elefant voinic si vanjos. Acum avea o statura impresionanta si o greutate de titan, insa isi ducea viata in continuare legat de parul cel adanc infipt in pamant.
Nu de putine ori, copii care veneau sa se joace cu el se intrebau de ce el nu se elibereaza. In fond, el este un elefant atat de mare iar lantul si parul sunt atat de mici, incat nu ar avea nici o sansa in fata fortei lui. Un adulti se aventurau sa raspunda ca elefantul cel mare sta legat de parul cel mic pentru ca este dresat. Insa, la acest raspuns copiii aveau o alta intrebare perfect valida si ea: “Daca este dresat si nu fuge atunci de ce este tinut in lant?” Intrebare ce ramanea fara raspuns dar provoca multa nedumerire.
Ce nu stiau nici unii si nici altii este ca elefantul renuntase inca din copilarie la a mai incerca sa se elibereze si de aceea, el nu stia ca acest lucru este posibil. Pentru el parul inca era prea adanc infipt in pamant iar lantul inca era prea gros, desi acum el avea cateva tone si s-ar fi putut elibera intr-o clipita.
“Nu pot si nici nu voi putea niciodata”… isi spunea elefantul trist si resemnat, desi incetase de foarte mult timp in urma sa mai incerce sa schimbe ceva, sa isi mai testeze fortele si limitele.
Si astfel, un elefant urias isi petrecea viata prizonierul unui par mititel si a parerii sale ca nu are puterea sa schimbe ceva.
[Copyright Alina Mihaela Barbu, from Psihoterapie.net]

Zebra alba

A fost odata ca niciodata o turma de zebre, obisnuite, ca toate zebrele. Zebrele cele pasnice au un singur moment in viata lor de zebre in care devin incredibil de agresive, parca le loveste amokul, anume acel moment in care se naste o zebra alba. Uneori naturii ii place sa glumeasca si apar pe lume pui albinosi de zebra, complet albi, fara pijamalele obisnuite. Nu se intampla foarte des, dar se intampla.
Intr-o buna zi s-a intamplat din nou. O zebra a dat viata unui pui complet alb. Si asa cum auzise din povestirile spuse de alte zebre stia ce il asteapta pe puiul ei mic si dragalas. Pentru ca era primul ei pui, pe care si-l dorise foarte mult si nu putea accepta ca va fi strivit sub copitele turmei, zebra-mama fara sa se gandeasca prea mult, a gasit o solutie de moment: a pictat pe blana puiului mic si complet alb cu un bat manjit in noroi dungile care faceau diferenta dintre viata si moarte.
Timpul a trecut iar mama-zebra avea grija sa refaca “machiajul” puiului ei ori de cate ori era nevoie. Se stie ca zebrele nu au o vedere prea buna asa ca nimeni nu a observat imperfectiunea dungilor. Cel mai important era ca se aflau la locul lor.
Timpul trecea iar puiul ei devenise aproape o zebra adulta, care isi petrecea din ce in ce mai mult timp fara ea, cum era si firesc. Asa ca, intr-o zi a luat decizia dificila sa ii spuna adevarul, pentru a se putea proteja singur in continuare, atunci cand ea nu va mai fi.
Puiul a fost mai intai socat, apoi furios. Nu putea intelege de ce va trebui sa se prefaca toata viata ca este altceva decat ceea ce este. Apoi si-a dat seama ca, daca mama sa a luat singura decizie posibila atunci, in continuare el avea si alte alegeri: sa isi afirme unicitatea cu riscul de a fi alungat din turma, sa caute alte zebre albe alaturi de care sa nu mai fie obligat sa se prefaca, sa traiasca singur. Sau – de ce nu? – sa traiasca in continuare ca si pana atunci, avand doar grija sa isi ascunda secretul fata de celelalte zebre.
Mama sa l-a rugat doar sa nu ia decizia pe loc, atunci cand era inca furios pe ce auzise, ci sa astepte o vreme.
Povestea se opreste aici si nu ne mai spune ce decizie a luat zebra alba. Probabil cea mai buna decizie pentru ea.
Voi, daca vi s-ar intampla intr-o buna zi sa aflati ca sunteti zebre albe… ce decizie ati lua?
[Copyright Dorin Victor Vasile, from Psihoterapie.net]

Poveste ca sa nu se intample ceva

Se spune ca intr-o tara indepartata traiau niste oameni foarte prudenti din fire, care aveau grija ca intotdeauna sa nu se intample ceva. Verificau cu atentie incuietorile de la case de cateva ori inainte de a pleca de acasa si eventual mai montau inca un lacat suplimentar, pentru siguranta. De asemenea, acesti locuitori din tara indepartata isi faceau case cat mai mici si mai discrete ca sa nu atraga atentia hotilor. Isi invatau copiii sa fie prudenti si mereu atenti, “ca sa nu se intample ceva”.
Respectau cu mare grija culoarea rosie a semaforului. De fapt, la culoarea rosie a semaforului se simteau cel mai in siguranta, intrucat atunci cand stateau pe loc nu se putea intampla nimic rau. Incetul cu incetul, masinile stateau mai mult in garaje intrucat acolo erau mai in siguranta. Garajul este probabil locul cel mai sigur pentru o masina, chiar daca nu tocmai pentru a sta in garaj a fost facuta masina.
Oamenii nu mai semanau de frica secetei, nu mai cresteau animale de frica ca acestea sa nu se imbolnaveasca, nu mai faceau copii de teama ca acestia sa nu pateasca ceva.
Se imbracau in haine cat mai uniforme, tot pentru a nu atrage atentia.
De fapt nu mai faceau aproape nimic de teama sa nu se intample ceva.
Si intr-adevar, la un moment dat in tara cea indepartata nu s-a mai intamplat nimic.
[Copyright Dorin Victor Vasile, from Psihoterapie.net]

Ceea ce este important

Un indian american era impreuna cu prietenul sau in centrul New York-ului. Era ora amiezii iar strazile erau pline de oameni. Masini claxonand, taximetre ce luau curbele cu viteza, sirene ce se apropiau sau se departau, toate aceste sunete ale orasului parca te asurzeau. Dintr-o data indianul a spus:
– Am auzit un greiere.
– N-ai cum sa auzi un greiere in tot vacarmul asta! i-a spus prietenul lui.
– Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
– Asta-i o nebunie! a raspuns prietenul.
Indianul a ascultat cu atentie un moment dupa care a trecut strada spre o zona unde se aflau cativa copaci. A cautat imprejur, sub ramuri si a gasit micul greiere. Prietenul sau a ramas uimit.
– E incredibil! Trebuie sa ai un auz supraomenesc!
– Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculti cu ele.
– Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-as putea auzi un greiere in acest zgomot!
– Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat raspunsul. Da-mi voie sa-ti arat.
A bagat mana in buzunar si a scos cateva monede pe care le-a lasat sa cada discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orasului, au remarcat ca toti oamenii de pe o raza de 5 metri au intors capul privind in jur daca nu cumva banii cazuti erau ai lor.
– Intelegi ce am vrut sa spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.

Cu ochii sufletului

Doi barbati, amandoi grav bolnavi, imparteau o camera de spital. Unul dintre ei trebuia zilnic sa fie ridicat in pozitie de sezut, in pat, pentru tratament, iar patul sau se afla langa singura fereastra a camerei. Celalalt pacient statea mereu intins pe spate, neputandu-se misca. Cei doi bolnavi vorbeau ore intregi, devenind cu timpul buni prieteni. Discutau despre familie, despre casele lor, despre munca lor, despre locurile unde-si petrecusera vacantele. Si in fiecare dupa amiaza, cand bolnavului al carui pat era la fereastra i se dadea voie sa stea asezat in timpul tratamentului, timp de o ora, acesta ii descria prietenului sau ceea ce vedea afara.
In fiecare zi, cand prietenul sau povestea despre lucrurile vazute prin fereastra, bolnavul care statea mereu culcat isi imagina aceste lucruri si aceasta il umplea de bucurie. Zi de zi, la aceeasi ora, cind prietenul ii povestea aceste lucruri minunate, bolnavul, care doar asculta, se simtea fericit si plin de viata. Auzea despre un parc minunat cu un lac scanteietor pe care pluteau lebede si rate, copii care se jucau cu barcute in apa, despre copaci umbrosi si flori in culori de curcubeu. Si, in acest timp, inchidea ochii si se regasea in mijlocul acestui parc fermecator. Zile, saptamani, se scursera in acest fel.
Intr-o dimineata, cind asistenta medicala intra in camera pentru consultatia zilnica, se indrepta spre pacientul de la fereastra spre a-l trezi, insa acesta nu se misca. Murise. Dupa putin timp, il dusera de acolo. Prietenul sau ramase plin de tristete, caci il indragise intre timp. Dupa o vreme, el intreba daca i se poate da locul de la fereastra. Dupa ce asistenta aproba, patul sau fu mutat la geam.
Incet si cu mare greutate, slabit de puteri, bolnavul incerca sa se ridice, ca sa poata in sfarsit admira privelistea minunata. Dupa mult chin, plin de speranta, reusi sa priveasca pe geam, afara. Dar ce vazu? Doar un zid, direct in fata ferestrei! Nimic din tot ce i se povestise… doar un zid…
Barbatul, neintelegand de ce prietenul sau ii povestise toata vremea altceva, se hotari sa intrebe pe asistenta medicala. Aceasta ii raspunse:
“Nu stiati ca pacientul era orb?! El n-ar fi putut vedea nici macar acest zid!”
“Bine, dar atunci de ce mi-a povestit atitea lucruri minunate?”
“Poate ca nu a vrut decat, in acest fel, sa va dea curaj si sa va usureze suferinta!. El stia ca nu puteti privi pe fereastra, pentru ca nu va puteati misca, iar patul era departe de aceasta. A vrut probabil sa va faca o bucurie!”

Povestea printului cocosat

A fost odata un rege care era multumit de viata lui, cu o singura exceptie: fiul sau era cocosat. Fiind ingrijorat de acest lucru, a dat veste in tara ca oricine va reusi sa il vindece pe fiul sau va primi o mare rasplata. Multi doctori au venit din toate colturile lumii, dar nimeni nu a reusit sa il vindece pe print.
In acest timp, o batrana veni la rege si se oferi sa il ajute. Ii ceru regelui sa ridice o statuie a printului chiar in mijlocul curtii palatului, acolo unde printul se juca in fiecare zi. Apoi mai ceru ca statuia sa semene cu printul, dar sa nu aiba cocoasa. Regele facu intocmai.
Dupa un an, lumea vazu ca printul incepu sa se indrepte. In anul care urma, cocoasa disparu.

Soimii

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a r…ugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
– Cum ai facut? si-a intrebat supusul
– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.

Dar gaurile?

Se zice ca traia odata un om care avea un fiu. Si omul se straduia din rasputeri sa-l invete pe fiul sau sa faca fapte bune. Fiul insa nu invata nimic, ba din contra, cu fiecare zi care trecea facea mai multe rele, amarandu-i inima tatalui sau. In cele din urma, satul de purtarea fiului sau, tatal se hotara: pentru fiecare fapta rea a fiului sau avea sa bata un cui in usa.
La inceput feciorul nu il lua in seama, dar cu timpul usa se umplu de cuie, n-aveai unde sa pui un deget, devenise un zid de cuie. Vazand una ca asta, feciorul ii zise tatalui:
– La noi ca la nimeni! Usa noastra e plina de cuie! De ce le-ai batut?
– Tu le-ai batut, zise tatal.
– Eu?
– Da! Vezi tu fiule… pentru fiecare fapta rea pe care ai facut-o, am batut cate un cui in usa. Si iata… astazi usa e plina!
– Nu-i suparare! Cuiele le pot scoate chiar eu, spuse fiul.
– Poate facand atatea fapte bune, spuse tatal, si isi vazu de propriile griji.
Auzind aceste vorbe, fiul se simti rusinat si vinovat, si se gandi cu amar la durerea provocata batranului sau tata. Se hotari sa faca ceva pentru a-si indrepta greselile. Incepu sa-si ajute parintele, sa dea o mana de ajutor cui avea nevoie… Se facu un alt om, de nerecunoscut, incat faptele bune ii devenira obisnuinta. Nu trecea zi sa nu ia clestele spre a scoate un cui din usa. Astfel, dupa un timp, veni momentul cand scoase si ultimul cui din usa. Mandru de isprava sa, fiul alerga intr-un suflet la tatal sau si ii spuse:
– Nu mai este nici un cui, tata! Le-am scos pe toate!
Tatal, aflat acum pe patul de moarte, ii spuse:
– Dar… gaurile?!

O inima perfecta

Intr-o zi un tanar s-a oprit in mijlocul targului si a inceput sa strige ca are cel mai frumos suflet din tot orasul. Oamenii au inceput sa se stranga unul cate unul in jurul tanarului sa ii priveasca inima. Intr-adevar inima baiatului era perfecta. Nu exista absolut nici o crapatura sau nici un semn pe suprafata acesteia.
Toata lumea a ramas profund surprinsa si au cazut de acord ca tanarul are cea mai frumoasa inima din cate s-au pomenit. Baiatul era foarte mandru si a inceput sa tipe si mai aprig, laudandu-si inima.
Deodata un batranel a pasit afara din multime si a zis:
“Inima ta nu poate fi la fel de frumoasa ca a mea”
Lumea s-a uitat la inima batranului. Ea batea foarte tare, dar era plina de zgarieturi, de rani si alte imperfectiuni. Se vedea ca unele fragmente din inima batranului au fost rupte si inlocuite cu fragmente din alte inimi si chiar in unele locuri lipseau bucati intregi din aceasta.
Lumea a ramas uimita: “Cum poate sa zica asa ceva?”, se gandeau ei. Tanarul s-a uitat la inima batranului si a inceput sa rada: ”Cred ca glumesti” a zis el, “Cum poti sa iti compari inima mea cu a ta mosule? A mea e perfecta iar a ta e plina de rani”.
“Da” a zis batranul, “a ta este perfecta ca aspect dar eu nu as da inima mea pe a ta. Vezi tu fiecare rana reprezinta o persoana caruia i-am daruit dragostea mea. Am rupt o bucata din inima mea si le-am daruit-o lor iar unii dintre ei la randul lor au rupt o bucata din inima lor si mi-au dat-o mie ca sa umplu golurile lasate. Am insa si gauri in inima mea. Oferind dragostea unei persoane inseamna asumarea unui risc. Cu toate ca aceste gauri sunt dureroase ele vor ramane neacoperite amintindu-mi de dragostea pe care le-am purtat-o acelor persoane, si sper ca o data se vor intoarce si vor acoperi spatiile goale pe care le-au lasat. Acum tinere vezi care este frumusetea adevarata a sufletului meu?”
Tanarul statea inmarmurit cu lacrimile care ii curgeau pe obraji. S-a indreptat catre batranel, a rupt din inima sa neteda si frumoasa o bucata si i-a acoperit cu mainile tremurande o gaura pe care batranul o avea in inima. Batranul a rupt la randul sau o bucata din inima sa plina de rani si i-a oferit-o tanarului ca sa isi umple rana. Bucata din inima batranului a acoperit gaura tanarului; se vedeau marginile locului unde rana a fost produsa.
Tanarul si-a privit inima. Nu mai era perfecta ca inainte dar era mai frumoasa ca niciodata pentru ca dragostea din inima batranului a patruns in sufletul sau.

Umbrela rosie

Pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide și îngălbenite de-abia se mai tineau pe crengi. Iarba de pe pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de cristal de culoarea albastrului de cobalt.
Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată.
Preotul organiză în piața din fața bisericii o ora specială de rugăciune pentru a implora ploaia de la Dumnezeu.
La ora stabilită, piața era plină de lume îngrijorată dar plină de încredere.
Mulți aduseseră obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu admirație Bibliile, crucile, rozariile.
Nu reușea însă să-și deslipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând.
Pe genunchi avea o umbrelă roșie.
A te ruga înseamnă să ceri ploaia; a crede înseamna să-ti iei umbrela.

Sculptura care l-a sculptat pe print

A fost odata un rege care era multumit de viata lui, cu o singura exceptie: fiul sau era cocosat. Fiind ingrijorat de acest lucru, a dat veste in tara ca oricine va reusi sa il vindece pe fiul sau va primi o mare rasplata. Multi doctori au venit din toate colturile lumii, dar nimeni nu a reusit sa il vindece pe print.
In acest timp, o batrana veni la rege si se oferi sa il ajute. Ii ceru regelui sa ridice o statuie a printului chiar in mijlocul curtii palatului, acolo unde printul se juca in fiecare zi. Apoi mai ceru ca statuia sa semene cu printul, dar sa nu aiba cocoasa. Regele facu intocmai.
Dupa un an, lumea vazu ca printul incepu sa se indrepte. In anul care urma, cocoasa disparu.

Cioplitorul in Stele

A fost o data ca niciodata, in vremuri demult apuse, un Cioplitor in stele ce isi ducea traiul simplu si cinstit intr-o casuta mica si verde situata la marginea unui catun de munte. Cioplitorul era peste poate de multumit cu traiul lui, isi iubea cu pasiune lucrul si se bucura de fiecare zi ce ii era data. Locuitorii catunului il respectau si admirau pentru talentul sau deosebit de a ciopli in stele, si de fiecare data cand vedeau ce minunatii puteau sa iasa din mainile-i batatorite, se gandeau ca nu poate exista pe lume talent mai minunat decat acela de a transforma bucati mici de piatra in raze radioase de lumina.
Vestea despre talentul nemaivazut al Cioplitorului se raspandi ca un fulger in tot tinutul si dintr-o data, traiul sau linistit fu dat peste cap de o multime de oameni ce vroiau sa il admire, sa ii cumpere lucrarile si sa invete de la el si sa il adore.
Cioplitorul, desi un om modest din fire, se simtea bine in toata aceasta mare de atentie si era coplesit de bunatatea oamenilor care il admirau, si desi uneori simtea ca oboseste, avea prea mult bun simt sa le spuna NU, tuturor acelor oameni care veneau zi si noapte la el, cerandu-i ba una, ba alta, cautandu-i atentia mereu.
La inceput totul decurgea bine desi era prea multa agitatie si Cioplitorul abia mai putea sa respire. Nu peste mult timp insa, Cioplitorul incepu sa se simta ca un exponat, caci toata lumea venea sa se uite la el cu ochii mari ca la un animal in cusca. Nu mai putea lucra in liniste cu inima impacata, caci toti ii dadeau sugestii de cum ar trebui sa fie aia sau aia, nu e mai bine asa sau asa, uitand ca ei la inceput il admirasera pentru munca lui, nu pentru sugestiile altora. Acum, amabilitatea oamenilor devenea uneori agresiva, atunci cand el nu mai putea tine pasul cu ei, sa le gratifice nevoile de atentie si recunoastere.
In curand Cioplitorul incepu sa deteste tot ceea ce il inconjura, casa pe care inainte o iubea, lucrul care inainte nu ii aducea decat momente de pace si satisfactie, oamenii care acum il sufocau si chinuiau. Incepu sa faca planuri de evadare si intr-o noapte, cand prinse un moment de respiro, sari pe fereastra si fugi de propria-i viata, de viata invadata de toti acei oameni care il privau de frumusetea zilelor sale. In timp ce aluneca in frunzisul intunecat al padurii, isi promise ca niciodata in viata lui, atata cat ii mai era data, nu va mai impartasi nimanui talentul sau, nu va mai permite nici unui om sa patrunda in miezul vietii sale de Cioplitor in stele.
In acest scop ciopli dintr-o bucata mare de piatra un lacat trainic, ce parea la fel de etern ca timpul si perpetuu ca pamantul, lacat cu care fereca usa noii sale casute, construita in cel mai indepartat si intunecat colt al padurii. Astfel, se gandi el, nimeni nu va crede ca cineva locuieste acolo, in acea casuta drapanata, si il vor lasa cu traiul lui luminos si linistit.
Timpul trecu si prevestirea Cioplitorului se adeveri; nimeni nu se oprea la casuta ascunsa, caci lacatul mare ii impresiona, dandu-le idea ca nimeni nu locuieste acolo si deci nu merita sa poposeasca. Cioplitorul era cat se poate de multumit; folosea o usa dosnica sa se strecoare afara din casuta, cioplea noaptea cu toata pasiunea sa recapatata si isi era recunoscator siesi ca avusese puterea sa se aleaga pe sine atunci cand fusese momentul.
Insa, intr-una din zile, un eveniment ciudat avu loc. Cioplitorul auzi zgomot in fata casutei lui si, prudent, privi pe ferestra, curios sa vada ce se intampla. In fata usii paraginite, un Spirit artistic ca si el, admira cu ochii mari si fascinati lacatul menit sa il tina afara. Dar Spiritul nu se dadea dus sub nici o forma, statea acolo, privea lacatul, il admira, scoase o coala de hartie si il desena, toate acestea cu cea mai mare rabdare si meticulozitate posibila. Cioplitorul il privi zile la rand furisandu-se cand prin spatele lui, cand privind din interiorul casutei si, incet-incet, fara sa isi dea seama cum, deveni si el interesat de Spiritul ce nu se lasa dus, ci doar statea acolo molcom, admirand lacatul si creand.
In cele din urma Cioplitorul nu mai rezista darzeniei Spiritului si ceda coplesit de curiozitate. Iesi din casuta si, timid, se apropie de Spiritul care locuia pe pajistea din fata casutei lui de ceva vreme. Incepura sa vorbeasca si Spiritul ii marturisi ca din lucratura mestesugita a lacatului isi daduse seama ca acolo, in acea casuta ferecata, traieste cineva care merita asteptat. Asa ca asteptase, increzator ca la un moment dat increderea asteptarii sale ii va fi rasplatita. Cioplitorul era fericit ca isi gasise un companion atat de intelept si de intelegator, iar cand se convinse in totalitate de sinceritatea Spiritului, dadu lacatul trainic jos de pe usa, poftind pe acesta din urma in casuta lui minunata.
In timp ce dadea lacatul jos, Cioplitorul ii spuse Spiritului zambind: Si eu care credeam ca am cioplit lacatul perfect… iar Spiritul ii raspunse in maniera-i calma si misterioasa: Nu exista lacat perfect.
[Copyright Alina Mihaela Barbu, from Psihoterapie.net]

Obiceiul pământului

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.
Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.
„Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.
Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.
Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut.
Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.
Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.
Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.
Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

Fata cu rochie rosie de catifea

O fata purta odata o rochie rosie de catifea care o facea sa se simta tare fericita. Avea grija de rochia ei, de parca ar fi fost propriul ei trup. Daca descoperea cea mai mica urma de praf pe poale, se grabea de-ndata sa o perieze cu sarg. Odata, cand au inceput sa-i curga lacrimi pe rochie, le-a sorbit cu buzele. Rochia aceasta avea un efect grozav asupra celorlalti copii: toti voiau sa stea prin preajma fetei cu rochie frumoasa. Prietenii de joaca incercau sa-i atinga rochia si erau grozav de mandri daca reuseau. Intr-o zi, in timp ce se juca, fata a alunecat si a cazut. S-a lovit cu capul de bolovanii de pe drum, iar rochia i s-a zdrentuit toata. Dar fata nu s-a gandit nici o clipa la rana de pe cap; privea doar la gaurile din rochie.
Ne purtam ca fata cu rochie rosie atunci cand suntem in compania altor oameni. In cadrul culturii noastre, am dezvoltat o serie de valori pe care, la fel ca si hainele, le pretuim si de care suntem mandri, chiar daca ne provoaca suferinta.
[Nossrat Peseschkian, dupa Etessami]


Situatia unei persoane care sufera este in multe privinte ca si situatia unui om care sta multa vreme intr-un picior. Dupa o vreme, muschii lui se contracta si piciorul care sustine greutatea incepe sa-l doara. Dar nu il doare numai piciorul; pozitia lui neobisnuita cauzeaza tensiune si crampe intregului sistem muscular. Durerea devine insuportabila. Omul striga dupa ajutor.
In acest punct, diferite persoane ii vin in ajutor. In timp ce continua sa stea intr-un picior, cineva incepe sa i-l maseze. Altcineva se apuca de muschii incordati de la gat. O a treia persoana venita in ajutor, observand ca omul este pe punctul sa-si piarda echilibrul, isi ofera bratele ca proptea. Cineva din multimea de spectatori ii sugereaza omului sa il apuce cu amandoua mainile, ca sa poata ramane in picioare. Un batran intelept este de parere ca omul ar trebui sa isi dea seama ca ii merge mai bine decat unuia care nu are picioare deloc. Alta persoana il implora sa isi imagineze ca este o pana; cu cat se va concentra mai mult la aceasta imagine, cu atat durerile lui vor slabi. Un batran luminat care ii doreste binele adauga: “Cu timpul, va aparea o solutie”.
In cele din urma, un spectator vine la bietul om si intreaba: “De ce stai intr-un picior? Indreapta-l pe celalalt si stai pe el. Stii… mai ai un picior!”

Advertisements