Iminent

Degetele imi tremura pe tastatura in timp ce scriu aceste randuri… am o gripa puternica, una dintre cele mai dificile pe care le-am avut in viata mea. Imi este din ce in ce mai greu sa imi recapat sanatatea; problemele dureaza mai mult si sunt mai grave. Totusi, in ciuda febrei, am vrut sa mai scriu un articol de limba romana, poate ultimul. Presimtiri negre ma incearca atunci cand o boala dureaza mai mult decat ar trebui…

In ultima perioada am vazut multe vieti de tineri secerate de cancer; poate este o perceptie selectiva, influentata de istoria mea personala, dar mai multa lume mi s-a plans ca observa acelasi lucru, lume care nu are legatura cu cercul meu intim de cunostinte si nu au cum sa imi stie povestile din viata privata. Toti imi relateaza aceleasi lucruri: brusc, oameni de 20-30-40 de ani sunt diagnosticati cu cancer in faza avansate si familii intregi sunt spulberate, deseori copii ramanand fara parinti.

Nu, nu e o parere personala; incidenta cancerelor la adultii tineri a crescut. Observatie empirica, dar sigur nu mai exista un institut care sa cerceteze asta sau sa traga un semnal de alarma; nu ar da bine si nimanui nu i-ar iesi nimic din asta. Dupa opinia mea, exista cel putin trei motive pentru care a scazut rezistenta oamenilor la boli.

Primul motiv este stresul. Da, toata lumea il mentioneaza dar nimeni nu intelege ca e un motiv important. Sunt stresat pentru ca nu castig bani, sunt stresat de sef sau de managerul care vrea sa ma jupoaie in cel mai cinic mod, sunt stresat ca trebuie sa fiu atent la cainii ce traiesc in jurul tomberonului atunci cand duc gunoiul, sunt stresat de aurolacii care imi cer bani si daca nu le dau imi zgarie masina, sunt stresat ca nu stiu daca o paine va valora la fel peste o saptamana (aici in Sibiu s-a scumpit totul cu minim 20 de bani de la 1 octombrie), sunt stresat pentru ca vad niste incompetenti la conducerea statului, sunt stresat pentru ca pot lua o boala daca ma duc la urgente asa ca stau in casa cu febra ca sa limitez riscurile, sunt stresat ca am impresia ca nimeni nu mai e competent si va veni momentul in care cineva va apasa din greseala sau din impulsivitate butonul nuclear… Se pot umple pagini intregi cu motivele de stres, dar cei care mai sunt cat de cat inteligenti au inteles ce vreau sa spun: stresul este acea suma de microtraume, de lucruri mici, marunte, care te macina fara sa iti dai seama, care iti provoaca acea greata existentiala si care a motivat, prin dezgust, atatia oameni sa plece in straiantate. Atmostfera in tara e toxica. Mai scriu o data, ca sa se vada: E TOXIC SA TRAIESTI IN ROMANIA!

Al doilea motiv este cuprins foarte bine in imaginea articolului. Am facut-o in urma cu cateva zile in Sibiu, oras important din Transilvania, nu un catun de la marginea lumii. In poza e un ou de la raftul bio dintr-un supermarket al carui nume nu il dau pentru ca sa nu ma trezesc cu plangere. Ei bine, eu eram foarte convins ca iau ceva de calitate, un ou ouat de niste gaini crescute la curte, care scurma in pamant fericite, si care au si un cocos prin preajma. Eram insa in urma cu evenimentele. Mama mea – care e mult mai la curent cu toate porcariile din tara asta – m-a oprit sa cumpar cutia de oua de acolo, spunandu-mi ca daca nu am cunoscut personal gaina care l-a ouat, sau daca gaina respectiva nu a fost cunoscuta de cineva de incredere, oul nu e sigur. Glumesc… si nu prea. Pentru exemplificare, a inceput sa zgarie cu unghia suprafata oului, si, spre stupoarea mea, am descoperit ca oul era vopsit intr-o culoare mai maronie, apropiata de culoarea normala. Am scos telefonul si am pozat oul, asa cum il tinea mama in mana intr-un impecabil quod erat demonstrandum (pentru inculti, q.e.d. inseamna „ceea ce era de demonstrat”). De fapt, in ce consta porcaria: se ia un ou obisnuit si se pune pe el un termen de valabilitate. Atunci cand valabilitatea expira, se vopseste din nou oul, intr-o nuanta mai inchisa care acopera data initiala, dupa care se tipareste o alta data de expirare. Clientii cumpara de la raftul bio, dand si mai multi bani, pentru un ou care e expirat de multa vreme. Se pare ca oul mai e supus unei metode prin care ramane greu mai mult timp la testul cu apa (vechimea unui ou se estimeaza fiind pus intr-un vas cu apa; oul proaspat sta la fund, cel vechi incepe sa isi ridice un varf sau sta intre doua ape, iar „bombele biologice” plutesc). Concluzionand, al doilea motiv pentru care suntem bolnavi si murim tineri de cancer este ca, pe langa toxicitatea psihologica (stres), toata mancarea disponibila in Romania e toxica. Din nou, ca sa se vada: MANCAREA DIN ROMANIA E OTRAVITA!

Al treilea motiv e prostia. Asa cum spuneam intr-un articol anterior in engleza, scaderea calitatii aduce cu sine scaderea nivelului de pregatire, lipsa de specialisti in tara sau plecarea lor peste granite, si in final, desi avem doctori sau profesori sau experti, acestia sunt nu slabi ci incompetenti. Nu vreau sa imi denigrez colegii, dar faptul ca cei ramasi sunt in mod sincer plini de intentii bune dar sunt slab pregatiti, nu ajuta pe nimeni. Degeaba zambesti, degeaba ai o „inteligenta emotionala ridicata” si „abilitati de comunicare foarte bune”, degeaba „vorbesti asa de frumos cu pacientul ca acesta e pe jumatate deja vindecat”, cand esti o nulitate profesionala. In medicina, in sanatate publica, in tot ce inseamna prevenirea bolilor, bunele intentii, comunicarea, zambetele, nu sunt suficiente. Medicina e o stiinta mai intai si apoi ulterior poate deveni o arta. Nu invers. Adica, degeaba vad tot felul de speakeri care imi vorbesc despre „initiative” si „programe”; eu vad ca rezultatele sunt nule. Exista medici ce nu pot diagnostica un cancer pentru ca sunt prea prosti, si trimit pacientii acasa, boala avanseaza si apoi vin in stadiu terminal. Exista medici care nu pot manageria o urgenta. Exista medici care refuza sa dea medicamentele prescrise de specialist pana nu sunt platiti suplimentar. Si stiti cine e vinovatul? Cel care organizeaza totul: managerul sistemului, cel care face legi, cel care constrange prescrierea unor liste de medicamente, cel care nu verifica competenta medicilor ramasi. Si, mai grav, acest Cineva care e vinovat a fost ales in mod direct, prin vot, de 60% din populatie, ceea ce ii da legitimitate. Ce e legitim nu poate fi contestat. Romania e proasta, si-a sapat singura groapa si isi omoara singura copiii prin iresponsabilitate si pasivitate. Din nou, desi ma doare: SUNTEM NISTE PROSTI!

Cel mai mare defect national al romanilor este individualismul. Adica „fiecare pentru el”. Si… „fiecare scapa cum poate”. Desi situatia e rea, nimeni nu vede sau nu vrea sa vada. Suntem in situatia broastei aruncata in apa calduta, care treptat este adusa la clocot; broasca nu va sari si va sfarsi fiarta. Toate porcariile din Romania s-au realizat in timp, treptat, metodic, evitandu-se miscari bruste care ar determina broasca (poporul roman) sa sara din apa (sa schimbe ceva). In acest moment suntem fierti. Nu, nimeni nu pare sa vada asta, desi e evident si unii mai vorbesc pe la colturi. Ne vom trezi intr-o dimineata, vom deschide stirile, si vom afla ca tara a intrat in faliment si ca totul s-a prabusit peste noapte. Va fi dur pentru cei adormiti. Dar ESTE IMINENT. Semnele sunt la tot pasul. Poate va fi maine, poate poimaine, nimeni nu stie, dar totul atarna de un fir de ata. Partea mai proasta este ca, poate azi, poate maine, poimaine… o femeie isi va palpa un san si va gasi o tumora, sau un tanar va face o ecografie sau niste analize pentru ca se simte obosit, sau cineva va lesina in mod inexplicabil, si vor afla ca e prea tarziu si ca ii asteapta agonia si moartea… In mod similar broastei fierte, multi dintre noi suntem deja morti in interior, in stadiul terminal, dar fara sa stim ne ducem nonsalanti la serviciu, stam pe social media si postam poze cu pisici, si povestim mondenitati si nimicuri. Totul… pana intr-o zi…

Nici eu si nici tu nu putem sti ce cancer sta incolacit in corpul sau in sufletul tau sau al meu.

Advertisements

Fiind pe cale să

Frunzele toamnei se aduna in vartejuri, batute de vant pe strazile orasului. Masini trec in toate directiile, se simte o agitatie peste tot, in atitudinea si miscarile trecatorilor. Ma plimb pe acest bulevard central al acestui oras cunoscut, dar pe care nu l-am mai vizitat de multa vreme. Mi s-a parut intotdeauna interesant cum pot vedea schimbarile mai bine atunci cand plec o vreme dintr-un loc, dar sunt complet orb la schimbare atunci cand traiesc in acelasi loc, ani dupa ani. De fapt, la fel e si intr-o relatie; una e sa “imbatranim impreuna” si alta e sa ne vedem dupa un timp si sa gandesc: “Vai ce s-a schimbat!“, “Vai ce s-a ridat!” sau… “Vai, dar ce s-a mai ingrasat!“.

Ma oglindesc in vitrina unui magazin cunoscut; au ramas doar niste manechine dezbracate, intoarse cu spatele catre drum. “Hei, aici era magazinul ala…! Il stiu de o eternitate! Ce s-a intamplat?” Usa e deschisa si pe rafturi mai sunt inca ultimele produse – imbracaminte – dar geamurile socheaza prin goliciunea lor. Pe unul dintre ele citesc un afis, printat color: “20 de ani – a fost o poveste frumoasa! Magazinul nostru se inchide. Va multumim pentru tot!

Simt tristete, care se suprapune peste melancolia toamnei. Ma gandesc un pic: poate ca patronul a falimentat – ca multi altii de pe strada asta – si paraseste spatiul. Dar atunci ce rost ar avea un afis de multumire colorat? Ce rost are sa investesti in ceva color cand poti pune un afis alb-negru? In minte mi se naste o singura explicatie: patronul nu a falimentat; patronul pleaca din tara, isi inchide afacerile, pentru ca are suficienti bani si vrea sa se bucure de ei in alta parte. Ceea ce vad nu e un esec; este o noua etapa.

Am apreciat intotdeauna oamenii care au stiut sa inceapa, sa termine, sa castige sau sa piarda. Acei oameni care nu au stat prea mult – sau nejustificat de mult – intr-un proces al devenirii. Adica, atunci cand incepi, incepe! Nu pregati prea mult, nu face excesiv studii si strategii, nu incepe cu resurse sau fonduri insuficiente astfel incat sa te opresti la jumatatea drumului din prostie si lipsa de prevedere! Fa acel lucru de la un capat la altul! Iar atunci cand termini, termina, definitiv! Nu te mai gandi ca “ce-ar fi fost daca ar fi fost” sau “parca ar fi fost mai bine asa decat asa“. Masoara de sute de ori daca e nevoie, si apoi taie o singura data, si nu te mai uita inapoi: ai taiat! Este taiat! Si asta e tot! Gata! Similar, atunci cand castigi, afirma sus si tare ca ai castigat. Si sarbatoreste! Nu spune “da, am castigat ceva, dar am pierdut altceva” sau “am castigat, dar…“! Ai castigat si punct! La fel, atunci cand ai pierdut, sau atunci cand hotarasti sa pui punct unei situatii, relatii, stari de fapt, asigura-te ca declari – sus si tare – in mintea ta – “Am pierdut!” – si apoi mergi mai departe cu pierderea asumata! Nu are rost sa spui “am pierdut pentru ca” sau “am pierdut, dar…“! Nu. Ai pierdut, si asta e un fapt concret, real! Si punct!

Patronul magazinului a pus punct. Alte prioritati au fost mai importante. A inchis. Sarbatoreste terminarea acestei etape. Pune un afis colorat, ca doar e un magazin cu 20 de ani de existenta, nu o consignatie efemera, care falimenteaza in cateva luni. Acest om, pe care nu il cunosc, stie sa traiasca fiecare etapa, a stiut sa inceapa si, acum, a stiut sa termine.

Limba romana, desi e complicata, trece cu vederea un aspect care e prezent in limba engleza: caracterul simplu sau continuu al actiunilor. Orice verb poate fi pus la timpul prezent simplu, asa cum il punem si noi, sau poate capata terminatia “-ing“, adica prezentul continuu. Prezentul simplu descrie o stare sau o actiune prezenta, care ia nastere si se termina in prezent sau destul de aproape de momentul prezent. Prezentul continuu descrie o actiune care a inceput in trecut, continua in prezent, si cu mare probabilitate va mai continua si in viitor. Altfel spus, prezentul simplu e o stare iar prezentul continuu e un proces. Un exemplu: “construim autostrazi” este tradus cu siguranta la prezentul continuu de catre un roman cunoscator de engleza, si la prezentul simplu de catre un strain. “We are building motorways“, adica “suntem in procesul de a construi autostrazi” sau “suntem pe cale sa construim autostrazi” (mai probabil facem studii de fezabilitate, schite pe hartie si emitem ordonante de expropriere, fara sa fi construit nimic), fata de “We build motorways“, adica “construim efectiv autostrazi, iata-le, poti merge pe ele!“.

Similar, “ma despart de prietenul meu” (suntem pe cale de a ne desparti de vreo 2 ani de zile, ne impacam si ne certam periodic, nici eu si nici el nu stim de fapt pe unde ne aflam, dar cu siguranta asta va continua si in viitor, de fapt nu stiu cand ne vom desparti cu adevarat, poate atunci cand va interveni un parinte sau o infidelitate de-a lui, sau poate nu ne vom desparti niciodata), “incercam sa gasim oportunitati de dezvoltare” (limbaj de lemn, nu gasim nimic, dar procesul de a gasi se poate intinde pe ani de zile), “suntem in tranzitie” (a tranzita presupune un proces, in cazul Romaniei acest proces s-a intins pe aproape 30 de ani, continua in prezent si va continua si in viitor, desi nimeni nu stie catre ce tranzitam, cum va arata destinatia, care sunt resursele si care e efortul necesar), “luam masuri pentru limitarea…” (nu facem nimic concret), “speram ca masurile luate sa isi arate in timp roadele” (a spera nu este o actiune, nu produce nimic, garanteaza pasivitatea pentru sute de ani).

A incepe, a termina, a castiga si a pierde, la prezentul simplu, face parte din limbajul invingatorilor. Prezentul continuu apartine neinvingatorilor sau invinsilor, la fel ca si o parte din verbele la gerunziu, un alt mod de a exprima continuitatea. Oameni sau popoare, se supun acelorasi reguli. Este simplu, si daca asculti pe cineva – persoana sau lider politic ce reprezinta o natiune – poti vedea imediat daca e un invingator sau reprezinta o natiune de invingatori. Dincolo de verbele de zi cu zi la timpul prezent se ascunde atitudinea autentica fata de propria existenta, aspect evident in precisa limba engleza, dar rapid trecut cu vederea in altfel nuantata limba romana.

Suntem… pe cale de a construi o tara frumoasa… pe cale sa readucem profesionistii in tara… aflati fiind in procesul de tranzitie… sperand sa construim un viitor mai bun pentru copiii nostri… incercand in fiecare zi sa facem putin cate putin… investind in performanta, inteligenta si creativitate… dezvoltand programe de sustinere a investitiilor si start-up-urilor… punand bazele unor initiative antreprenoriale… analizand si conceptualizandfiind mentori si consilieri… netezind asperitatile si barierele in comunicare… implementand fazele initiale ale unor proiecte ce sunt pe cale de a fi dezvoltate ulterior… in functie de anumite prioritati ce sunt pe cale de a fi precizate in urma reunirii unor comisii ce vor fi ulterior aprobate… in functie de alte elemente necunoscute din viitor ce urmeaza sa apara… ca si consecinte ale unor initiative prezente… ce sunt in derulare

Rana de nevindecat

“Esti depresiv? Avem solutia: psihoterapie! Faci atacuri de panica? Avem solutie si pentru asta: psihologul! Ai devenit alcoolic? Te droghezi? Avem cure de dezintoxicare! Cum, nu te-ai vindecat dupa 10 sedinte? Nu vrei si niste antidepresive? Ce zici de un Xanax? Dar de un calmant pe baza de plante miraculoase? Acupunctura? Homeopatie? Terapie cu cristale? Terapie cu îngeri? Meditație! Mindfulness! Yoga! Sigur merge ceva! Trebuie doar sa vrei! Hai ca se poate!”

“Nu poti? Da’ ce, esti slab? Neam de neamul nostru nu s-a lasat invins! Nu te lasa! Capul sus! Trebuie sa te lupti cu viata! Ai ajuns sa fugi, iti este teama de fericire?!”

“Cum? Nu te simti motivat?! Cum adica nu poti sa treci peste asta?! Toata lumea trece! Lasa ca ai sa vezi ca totul trece cu timpul! Timpul le vindeca pe toate, crede-ma!”

“Te rog nu ma face de rusine!”

“Trebuie sa reincepi serviciul, este terapeutic! Munca il face pe om, ea il cizelează! Ai sa vezi ca prin munca ai sa uiti si ai sa te simti mai bine!”

“Trebuie sa te ridici!”

“Trebuie sa-ti continui viata!”

“Lasa ca exista si parti mai bune si ai sa le vezi si pe alea!”

“Trebuie sa mai treci pe la biserica… Dumnezeu te-a pedepsit pentru ca ai uitat de El! Rugaciune si post! Asta e calea! Si mai da si un acatist; gandeste-te ca altii sunt mai nefericiti ca tine! Daca te nășteai în Africa? Ar trebui sa fii recunoscator lui Dumnezeu!”

“Cum adica ti se pare absurd? Zici ca nu ai pacatuit cu nimic? Sigur ai pacatuit, fara sa vrei! Macar cu gandul. Dumnezeu iti stie gandurile. Sau poate ca platesti pentru o vina din alta viata… sigur ai facut ceva si acum suferi pentru acel lucru! Cum, nu iti aduci aminte? Nu conteaza. Poate ca ai facut o promisiune candva, inainte de a te naste, si acum trebuie sa te tii de cuvant si sa treci prin suferinta asta! Tu ai ales-o de fapt!”

“Trebuie sa accepti! Nu, nu sa te resemnezi, ca asta inseamna ca inca mai tii furie in tine! Trebuie sa accepti cu toata inima suferinta asta, ca pe ceva firesc! Ce conteaza ca este absurda, inutila, nedreapta?! Este doar o experienta, una din multele prin care vei trece…”

Lista continua la infinit, si cu fiecare persoana pe care o vei intalni, in functie de gradul de eruditie sau de imbecilitate, in functie de profesie sau de credintele de baza, vei primi o explicatie si o solutie. O soluție ce emană dintr-o cumplita bâjbâială, o sinistră incertitudine in fata evenimentelor traumatice, in fata acelor răni majore din existenta umana…

Medicamentele nu pot vindeca totul. Psihoterapia nu poate vindeca totul. Terapiile alternative, religia, yoga – toate acestea – nu pot vindeca totul. Timpul nu vindeca totul. Stiu, ai impresia ca te duci la psiholog sau la preot sau la guru ca la un mecanic auto care iti repara masina si, in schimbul unor bani, acesta te va pune pe picioare si iti va sterge durerea din suflet. Te înșeli amarnic.

Ai auzit de soți sau parteneri care s-au sinucis la cateva zile-saptamani-luni de la moartea celui iubit? Ai auzit de oameni care nu se pot consola cu pierderea unui membru al familiei nici dupa zeci de ani? Probabil ca ii consideri nebuni sau inadaptabili sau slabi… Adevarul este insa altul: tu esti prea superficial in emotiile tale, tu esti cel incapabil de a intelege pentru ca nu ai trecut inca prin ceva asemanator, pentru ca nu ai fost lovit exact in acel punct pe care se sprijinea intreaga ta personalitate si motivatie existentiala.

Atunci cand iubesti, cand te atasezi de cineva, exista un pret: vulnerabilizarea. Cu cat te atasezi mai profund, cu cat te legi mai tare, cu cat acea persoana iti devine draga, necesara, vitala, cu atât creste riscul de a te tâmpi atunci cand o pierzi. Exista oameni care nu se atașează de nimic, care isi duc viata în non-atașament, adică sunt capabili sa piarda orice, oricand, sa incaseze orice lovitura din orice pozitie, pentru ca nu investesc emotional in nimic. Acestia trec prin viata “ca gâsca prin apă“. Ridica bariere, paravane, ziduri, intre ei si ceilalti, ziduri invizibile care le permit sa nu se lege, sa nu simtă senzația cumplita de rupere in eventualitatea in care acel “celălalt” dispare. Astfel, relationarea devine obiectuala, “celălalt” devine un obiect care este folosit pentru a acoperi o nevoie si o frica (a avea cu cine sa vorbesti, a avea cu cine sa te afisezi, a avea cu cine sa ti-o tragi, a fi cu cineva ca sa nu fii singur, etc.). Insa in lumea celor care se relationeaza cu o persoana si nu cu un obiect, adica a celor capabili de iubire, pierderea este ireparabilă, nu mai exista “un obiect ce poate fi înlocuit cu altul“. Pierderea devine ireparabilă iar rana lăsată de acea pierdere este imposibil de vindecat.

Cu cât e mai profundă rana, cu atât acea persoană a fost mai iubită și relația cu ea a fost mai bună. Acesta este prețul iubirii…

Tu cum stai cu reputația?

In urma cu o eternitate jucam jocuri pe calculator. Pierdeam multe ore in fata lor si deseori ma culcam pe la 3-4 noaptea. Printre acele jocuri era insa unul care m-a invatat multe lucruri despre viata: un simulator de zbor interstelar. Azi ma voi concentra asupra unui aspect din joc pe care il tot regasesc in viata de zi cu zi.

In jocul respectiv, trecand de la o zona a galaxiei la alta, întâlneai diverse organizatii aflate in conflict unele cu altele, intr-o încrengătură complexă de alianțe. Practic, in momentul in care intrai in joc, porneai de pe o planeta „prietenă” si erai atacat, mai devreme sau mai tarziu, de „pirati ai spatiului”. Dupa un timp, in dorinta de a vizita bazele piraților pentru agrement si a face comerț, era nevoie sa mergi pe statii spatiale indepartate, conduse de populatii duplicitare, care, pentru o anumita suma de bani sau credite, puteau sa-ti „ajusteze reputatia”, astfel incat navele piratilor nu te mai atacau la iesirea din bazele respective. Astfel, puteai chiar sa aterizezi pe planetele piratilor si sa participi la misiuni cu „cei rai”, si ulterior acestia puteau sa-ti devina „noii prieteni”. Insa daca aveai suficiente „credite”, adica bani, puteai plăti direct prietenia lor si aveai acces liber in spatiul lor, fara sa mai întreprinzi misiuni pregătitoare riscante.

Acel joc m-a invatat ca reputația ti-o poti plati cu bani. Ulterior, cand stăteam in ambasada Statelor Unite din București, si vedeam cum toți nenorociții și dubioșii cu bani primeau viza iar eu tocmai fusesem respins pe motiv ca nu aveam job (desi eram deja medic specialist) si eram un potențial migrant de care SUA nu avea nevoie, fiind astfel pus pe lista neagra, am înțeles un mare adevăr al lumii noastre.

Vorbind acum in nume personal, pentru mine reputația înseamnă altceva. Eu nu evaluez oamenii in functie de avere sau putere sau titlu sau pozitia sociala sau profesionala, ci in functie de competente, de abilitati, de valoarea umana. Stiu, toata lumea declara ca face acest lucru dar de fapt minte cu nerușinare. Nu este adevarat si as dori sa ma intorc in timp si sa imi spun mie insumi, cel de acum 20 de ani, acest adevar; m-ar fi ajutat foarte mult sa il stiu mai devreme. In proporție covârșitoare, lumea evaluează pe ceilalti in functie de capacitatea lor de a raspunde intereselor proprii. Cu alte cuvinte, daca eu sunt perceput ca avand o abilitate necesara pentru cineva, atunci sunt dezirabil. Aceasta abilitate este de cele mai multe ori abilitatea de a genera resurse financiare („Nu-mi spune ca poti sa muncesti mult ci spune-mi ce poti sa produci, doctore?!” – pentru a cita pe unul dintre foștii mei angajatori) sau de a avea pur si simplu multi bani („Unde locuiesti? Nu ai casa? Cate camere are apartamentul tau? Este in Cluj? Nu? Vai, dar cum poti locui altundeva!?!” – pentru a parafraza pe cineva) sau de a presta servicii indezirabile pentru altii („Iti pot face casa pe numele tau dar asta inseamna ca ramai alaturi de mine si ai grija de mine la bătrânețe! Cum? Nu vrei? Atunci nu mai avem ce discuta! Voi gasi pe altcineva dispus sa faca asta! Averea este garanția bătrâneții mele fericite!” – pentru a parafraza pe altcineva). Inteligenta, atat cea rationala cat si cea emotionala, nu are absolut nici o valoare; am intalnit destul de multi oameni bogati in Romania si ceea ce mi s-a parut distinctiv la ei a fost capacitatea de a calca fără remușcări peste cadavrele semenilor lor, fiind insa atenți sa lase o aparență de generozitate (ca si cum ar face celorlalti o favoare sa respire acelasi aer cu ei) si sa-si conserve cu atentie imaginea sociala, delimitandu-se de „elementele” care fac „notă discordantă”.

Acum ca am înlăturat balastul preconcepțiilor si am intrat in domeniul realităților, am sa va povestesc cum funcționează reputația din punctul meu de vedere, un punct de vedere minoritar in aceasta lume.

Reputatia este pentru mine ca o carte de vizita facuta din sticla, care imi apare langa fiecare persoana pe care o intalnesc sau la care ma gandesc. Cartea de vizita poate fi uneori pătată, plina de impurități, pentru ca si persoana respectiva poate trece prin momente dificile pe care le pot intelege la nivel uman. Dar in momentul in care persoana respectiva violează, cu buna știință, deseori in mod repetat, o valoare fundamentala la care eu tin foarte mult, cartea ei de vizita se fisurează sau chiar se sparge. Acest eveniment are pentru mine o calitate ireversibilă: nimic din aceasta lume nu mai poate reface o sticlă spartă; oricât ai încerca să lipești cioburile, acestea tot vor lăsa vizibilă crăpătura.

O carte de vizita crăpată sau spartă nu înseamnă neaparat ca imi modific atitudinea fata de persoana respectiva. Fidel credintei ca oamenii se schimba, trec prin lectii de viata si evolueaza, imi retrag rareori „capetele de pod” sau „ambasadele”. Deseori iert. Dar niciodata nu uit. Cartea de vizita ramane crapata pentru totdeauna, pentru ca forta necesara spargerii ei provine din încălcarea unui principiu fundamental de viata, ceva care rareori se schimba la o persoana, eventual doar in cazurile unor traume înfiorătoare care redefinesc parti din personalitatea respectivei persoane. Metoda cărții de vizita ma ajuta astfel sa evit sa fiu escrocat sau pacalit de cineva a doua oara, si in egala masura imi spune cine este potrivit pentru investitii sau proiecte de viata indelungate si cine se va pierde pe drum sau „va provoca surprize”.

Atunci cand imi faci o oferta, oricat de tentanta ar fi ea, si oricat de multi bani ai dori sa imi oferi pentru un serviciu, nu uita ca alaturi de tine apare, nevazuta de tine, cartea ta de vizita. Unii spun ca fiecare are un pret dar se inseala amarnic. Sunt doctor si am vazut moartea de multe ori si vad altfel existenta umana. Sunt psihiatru si imi risc viata de fiecare data cand intru in sectia inchisa cu bolnavi psihici. Sunt un bun psiholog si, chiar daca nu iti spun, te-am vazut, te-am citit si te-am inteles inainte de a ma fi citit tu pe mine. M-am nascut, am crescut si am fost educat intr-o familie in care nu mi-a lipsit nimic, motiv pentru care nu simt nevoia sa dețin ceva anume pentru a ma considera valoros, pentru ca eu sunt valoros prin insusi actul existentei mele in aceasta lume. Acestea fiind spuse, ai face bine sa ai o reputatie buna in ceea ce ma priveste, stiind ca de data asta nu o vei putea „ajusta” cu toti banii din lume…

Așadar… la acest ceas de canicula de august… pentru cazul in care te vei intalni cu mine sau cu alti cativa ca mine care nu vad lumea prin prisma banilor si a intereselor… tu cum stai cu reputația?

Prea Târziu

“Am reusit! Acum nu mai am problema asta! Sunt stăpână pe mine, îmi pot permite sa refuz lucrurile care îmi fac rău si sa recunosc ceea ce îmi este favorabil, stiu sa-mi conduc mult mai bine viata! Am reusit sa trec peste toate dificultatile, una dupa alta! Ma simt în sfarsit libera!”

Ma uit la femeia vârstnică din fata mea, imbracata intr-o bluza cu decolteu si o fusta scurta-scurta, care ii lasa usor coapsele dezgolite. Riduri adanci ii brăzdează fata si corpul ofilit. Ma uit cum imi rade, aratandu-si dentitia cu o măsea lipsa in partea de sus, un implant pentru care nu a mai avut timp. O puternica senzatie de penibil ma învăluie, in timp ce imaginatia mea puternica imi permite sa ma pun o clipa in locul ei, vazand-o in acelasi timp si din exterior. Intotdeauna mi-au placut batranii care raman tineri in suflet, care gasesc resurse sa isi pastreze optimismul pana tarziu in anii bătrâneții. Insa femeia din fata mea s-a luptat cu problemele ei interioare, cu inadecvarea si subjugarea fata de aproape oricine putea lua masca unui calau, iar acum, intrata de mult in pensie, doreste din toata inima sa traiasca tot acel timp ce nu si l-a permis. Sesizez si o anumita disperare in ea, o disperare care ar vrea sa zica: „Iată, acum sunt pregătită pentru tine – Viata Adevărata! Te aștept!

Prin minte imi trec cele cateva cupluri octogenare fericite, care s-au gasit sau s-au regasit tarziu in viata. Insa femeia din fata mea nu are nici abilitati sociale adecvate pentru a-si gasi un partener, nici nu se învârte in cercuri in care ar putea gasi unul, si nici nu prea mai are pe cine gasi… A aparut pe scena vietii atunci cand toti ceilalti actori au plecat, si incearca, entuziasmata, sa joace un rol care nu mai face parte din nici o piesa. Ma uit la ea in tacere, in timp ce imi spune ca posibilii parteneri cu care discuta pe Facebook nu sunt de incredere: sunt fustangii, neserioși, se uita dupa fete tinere, iar unii chiar fac atacuri de cord sau raman paralizati… Ma intreaba, ultragiata: „Ce se intampla cu barbatii din ziua de azi?”

Cât de târziu este prea târziu?

„Ce sa fac?! Nu’s nici mort, nici viu!”

Barbatul din fata mea a alergat tot timpul dupa „femeia perfecta”. Nu a gasit-o, asa ca iata-l deprimat, frângându-și mainile. A cautat o partenera potrivita foarte multi ani, a depus eforturi considerabile, a riscat si a invatat foarte mult, s-a aruncat in tot felul de experiente, doar-doar… In final, la o varsta la care altii au cel de-al 3-lea copil, s-a hotarat sa ramana intr-o relatie de proasta calitate, in care se simte singur si neinteles, cu o femeie capricioasă și răutăcioasă. Mergând pe fir in urma, imi spune ca e cea mai proasta relatie in care a fost vre-odata, dar la varsta lui nu mai erau femei disponibile „fără o istorie” și „fără obligații”, iar pițipoancele „erau ahtiate dupa bani”. Acum, relatia lui sta sa se rupa in fiecare moment, dar frica lui de singuratate face ca aceasta totusi sa avanseze către… nici el nu stie catre ce…

Omul are acum familie si copii, si incearca, se straduie, nu se lasa… Stie ca e un model pentru copiii sai, stie ca are responsabilități. Este un tip inteligent si cult, mult peste medie, motiv pentru care il tratez cu maxima atenție și delicatețe, știind ca îmi măsoară toate cuvintele si imi studiaza limbajul non-verbal. A vrut sa ma vada pentru un motiv care i-a bulversat viata nefericita de pana acum, aruncandu-l intr-o profunda durere sufleteasca.

„După atâta timp de așteptare, după atâtea suferințe, iată ca am întâlnit-o! Este sufletul meu pereche, acea femeie la care am visat dintotdeauna. Ne-am intalnit absolut intamplator si am simtit imediat acea familiaritate, acea senzatie ca ne știm decând lumea. Dialogul nostru se împletește armonios, are acele calitati dupa care am tânjit întreaga mea viata… dar… dar…” si isi prinde fata cu mainile, plangand in cea mai cumplita deznădejde pe care am vazut-o vre-odata… „dar eu acum am copii, am responsabilitati, nu mai sunt liber, nu imi pot părăsi copiii asa cum am fost si eu parasit de tatal meu, nu pot sa le fac una ca asta…” Dupa un timp ma intreaba, cu fata umflata de plans: „De ce viata e asa de nedreapta? Am asteptat atata timp ca sa o intalnesc, si apoi mi-am zis ca nu mai vine, ca este prea tarziu, si iata ca a venit, si, desi nu mai pot sa mai schimb nimic, vreau sa te intreb:

Cât de târziu este prea târziu?”

Aparatul de zbor aterizează vertical, direct in camp. Mi se spune ca e mai sigur asa. Privesc la muntii goi, fara paduri, la iarba pârjolită de soare. De pe platoul pe care ma aflu pot vedea un oraș încropit din bucăți de material plastic sprijinite de niste ziduri pe care le recunosc ca fiind ale unor vechi case săsești, facute sa dureze sute de ani, care nu au cedat in fata timpului. De mine se apropie un oficial cu un rânjet care se dorește a fi seductiv. Ridic ochii pentru o clipa, il citesc instantaneu, dupa care ii cobor plictisit deja de ceea ce va urma.

„Avem nevoie de dumneavoastră si suntem bucurosi ca ati putut reveni in tara si ati dorit sa conduceti reconstructia ei. Ne pare foarte rau ca s-a ajuns la aceasta situatie, dar ati ramas singurul capabil sa organizeze o redresare satisfacatoare.” Tipul se opreste si imi cerceteaza fata, pentru a afla impactul spuselor sale si a capata curaj. Nu reuseste sa citeasca nimic, motiv pentru care continua cu vocea tremurândă: „Avem atentate aproape zilnic, resursele sunt in mana companiei mondiale de exploatare a resurselor, nu mai avem nici cele cateva paduri care atrăgeau turiștii din străinătate, ne este greu aici, mai ales in urma ruperii tarii in provinciile istorice…”

Nu-l mai ascult. Stiu ca au plecat toti specialistii de multa vreme din aceste locuri, fapt pentru care totul a decazut la nivelul Evului Mediu intunecat. Nimeni nu a ridicat nici un deget pentru a ne salva, celelalte tari avand propriile lor probleme de rezolvat, sau propriile lor interese. Imi oglindesc fata intr-un geam al aparatului de zbor cu care am venit si imi vad parul alb si ridurile adanci. Il lovesc ca din greseala cu bastonul, provocand un zumzet melodios. Oficialul imi asteapta reactia cu ochii plini de speranta. Face parte din serviciile secrete care au asistat pasiv la distrugerea tarii, consemnand constiincioase dezastrul si mergand mana in mana cu puterea politica lipsita de viziune. Din locul de unde vin, se pleaca cu aparate de zbor in intregul sistem solar, iar aici ma uit la niste primitivi care si-au distrus societatea si care asteapta de la mine, la varsta mea mai mult decat inaintata, sa le dau o solutie…

In timpul vietii mele nu a fost inventata masina timpului – asa cum se spera – asa ca nu mai pot indrepta greselile trecutului, si nici nu mai pot reveni in acel moment de dinainte de acela in care „este prea tarziu”. Nu mai pot renaste aceasta lume, dar o mai pot inca schimba. Oficialul din fata mea imi va da toata puterea pe care am dorit-o atata timp, doar pentru a-si salva pielea, propria familie, si a nu fi linșat de populația înnebunită de care a trebuit sa ne retragem, in siguranta, pe acest platou montan. Ma gandesc ca mai pot fi de folos pentru ultima data in aceasta viata, si dau sa spun ca accept, dar o durere puternica de inima imi taie suflarea, motiv pentru care rămân încremenit.

Cât de târziu este prea târziu?

Donația

Așa cum unii ar fi putut intui din articolul meu anterior, mă pregătisem să mă distanțez de articolele în limba română… Îmi făcusem calculul că lumea nu e interesată, motiv pentru care urma să mă reîntorc la ale mele texte englezești, poate mai aride. Si totuși ieri, am avut o surpriză de proporții: m-am trezit cu un e-mail de la PayPal care îmi spunea că am primit o donație în euro…

Inițial nu am crezut; internetul e plin de spam-eri și de glume proaste. Totuși am verificat și da, donația e reala. Pentru prima data în viața mea am primit bani pentru ceea ce scriu… Si, ca un copil de 3 ani, am sărit în sus de bucurie, strigând singur prin casă: Ura! Uraaa! Nici acum nu îmi vine să cred, și nu voi crede până nu voi merge la bancă, deoarece, fiind o probabilitate foarte mică să primesc ceva vreodată de pe blog, nu aveam atașat la contul de PayPal nici un cont bancar.

De fapt, ce scria în articolul anterior? Că pot face consultanță online pe probleme de dezvoltare personală sau dificultăți sufletești (sună bizar sănătate mintala, deși asta e terminologia englezească – mental health). Regula e simplă: oricine care e frământat de o problemă sau are o nelămurire, poate să îmi scrie pe formularul de contact și eu răspund în limita timpului disponibil. Am făcut asta de multe ori în trecut, absolut gratuit, și asta o voi face și în continuare, dar la cererile mai multor persoane am adăugat posibilitatea de a mi se face o donație, știind că unii nu se simt bine să primească ceva fără să fi dat altceva în schimb. Singura rezervă este că, în unele cazuri, pot indica direct consult psihiatric (unele probleme sunt prea grave pentru a fi discutate pe internet, am fost contactat de oameni dezechilibrați până la incoerență, etc.). Surpriza a fost că cea care mi-a făcut donația nu mi-a scris nimic pe formularul de contact, ceea ce îmi spune că pur și simplu au fost niște bani „de mulțumire” pentru ceea ce am scris. Acest lucru mă onorează și mă face recunoscător în același timp, și am ales să îi mulțumesc public pentru gestul său (în contul PayPal nu văd decât numele donatorului, fără posibilitate de contact).

Ieri m-am hotărât să continui să mai scriu în limba română… Donația a fost un gest care a reușit să-mi schimbe o decizie grea… Mulțumesc, Doina!

Furtună într-un pahar cu apă

Șoferul de autocar mă măsoară de sus pana jos cu o privire neîncrezătoare… Atât atitudinea cât și hainele mele nu se potrivesc cu statutul de călător cu autocarul… Poate ca sunt un controlor sau evaluator al activității sale? Naaah!… Ma cântărește însă încă o data din priviri si ma lasa sa trec mai departe. Ma întorc cu spatele la el si il aud cum se răstește la următorul călător intr-un dialect oltenesc pur, cu un usor accent țigănesc; are tupeu, este sef, face ce vrea, ceilalti sunt niste cretini. Călătoria va fi interesanta…

Iau loc în rândul 2 pentru ca am rezervat din timp locul. Am noroc sa fiu pe partea fara soare, motiv pentru care ma bucur ca voi sta la umbra, mai ales ca ziua se anunță călduroasă. Arunc o privire circulară în jurul meu, iau rucsacul pe genunchi pentru mai multa siguranță, scot celularul și îmi pun căștile la el. Nu ascult insa nimic, doar ma prefac a asculta. De fapt, savurez o liniște întreruptă uneori de comentariile celor din jur, comentarii pe care le aud insa foarte estompat. Evit orice discuție, autizându-mă în propriile mele gânduri.

Autocarul face deja slalom pe șoselele patriei. Am pornit cu o intarziere de un sfert de ora. Soferul avea o intelegere ca sa transporte discret ceva “marfă”, motiv pentru care a asteptat curierul ce a intarziat prin traficul din oras. O masina scumpa „a tras” lângă autocar, si „clientul” cu o sacoșă banală s-a apropiat de sofer care l-a înjurat, trecându-și nervos mana prin păr. „Clientul” l-a înjurat la randul lui pe sofer, cu un zâmbet larg si cu detașarea cu care altii spun „bună ziua”. Un intreg autocar a asteptat tacut un sfert de ora pentru ca soferul sa facă un ciubuc… E normal, e firesc… ‘n puii mei… Acum autocarul trece periculos de pe o bandă pe alta, tăind curbele, pentru a recupera sfertul de ora pierdut. Înțeleg situația dar nu am cu cine sa o comentez si nici nu are rost. Nu mai intentionez sa schimb lumea; vreau doar sa ma strecor printre idioți și psihopați, găsind cea mai buna soluție.

Temperatura crește și tot creste. E o zi caniculară clasică. In limbajul sudului, „se face cald”. In limbajul nordului (față de munții Carpați), „ceva nu e în regulă cu clima!”. Noi suntem insa la adăpost, respirând aerul condiționat. Satele trec rapid, soferul opreste in unele localitati pentru a lua clienti sau pentru micul trafic cu diverse pachete care ii sunt lăsate discret, in timp ce cu o dexteritate ce ar face invidios orice medic, palmează câteva bancnote. Fiind in fata, pot ghici si sumele. Poșta ar duce pachetele la destinatie in 3 zile, ceea ce șoferul face in cateva ore sau mai putin. Se merita banii pierduti.

Ascult muzică cu ochii închiși de ceva vreme, dar ma încearcă o stare de disconfort. Ceva nu e in regulă… Simt ca mă sufoc si deschid ochii. Totul e normal in jurul meu, dar senzația de sufocare persistă. Întind lent mana catre sursa de aer conditionat de deasupra; nu simt nimic. Verific din nou, schimband priviri cu vecinul de scaun; nu, nu mai vine aer. Aerul conditionat nu mai functioneaza.

Autocarul a fost prevăzut cu aer conditionat si nu poate merge decat cu aer conditionat. Totul e etanș, geamurile nu pot fi coborate. Calculez ca in cateva zeci de minute tot autocarul va incepe sa fiarbă, sa se scurgă de pe scaune sau sa leșine. Ma uit la sofer care butonează deja ceva la bord; a simtit si el ca nu mai vine aerul. Inchide si redeschide in tacere panoul de comanda al climatizării, apasă succesiv pe toate butoanele in timp ce face depășiri pe șoseaua aglomerată. Pe cămașa lui se vad deja picaturi de transpiratie deoarece autocarul merge cu soarele in fata si soferul e in bataia directa a razelor. Se agita o vreme si apoi se oprește. E stație.

Autocarul porneste din nou, atmosfera virând rapid către insuportabil. Din spate se aude vocea puternica a unui barbat care cere „mai mult aer”. Vocea se aude distinct in tot autocarul dar soferul se face ca nu a auzit. Tipul renunță în timp ce autocarul gonește pe sosea ca un borcan plin cu supă fierbinte. Dupa un timp se trezeste un alt tip din spate, care aproape ca tipa:

„Vrem aer! Aaaaaerrrr! Aaaaerrrr!”

Șoferul ridica vocea:

„Deschideți mai tare aerisirea de sus, ca sa intre!”

De pe poziția mea privilegiata, in randul 2, stiu foarte bine ca soferul e la curent de mai bine de un sfert de ora cu faptul ca aerul condiționat nu mai funcționează, dar in stilul tipic sudist, acesta încearcă „să ia fața” călătorilor, să ii ducă cu vorba, folosind un tupeu fantastic. Ma gandesc ca acelasi procedeu este aplicat si de politicienii care „ne duc cu zăhărelul” pana obțin tot ceea ce doresc (vezi ordonanțe și legi tâmpite), dar la ce folos conștientizez asta?

In spate oamenii incep sa se agite, incercand sa deschida mai larg sursele de climatizare. Dupa cateva clipe, mai multe voci confirma:

„Nu vine nimic! Vrem aaaerrrr! Aaaerrrr!”

Se trezeste un alt calator care propune:

„Să le rugăm pe doamnele de lângă noi să vorbească mai tare, ca să se facă mai mult curent!”

Colectivul ad-hoc format în autocar începe sa se hăhăie, distrați de aceasta glumă pe care eu nu o găsesc deloc interesantă… Se formează mai multe „bisericuțe” care discută în contradictoriu în gura mare și glumesc pe seama situației.

Șoferul ii amână ca pe copii:

„Asteptati sa iesim din oras si oprim ca sa vedem care e problema!”

Autocarul mai străbate câțiva kilometri buni. Soferul vorbeste la telefon fără hands-free, complet ilegal, deși ii vad căștile atârnând neglijent pe bord. Se ceartă sau se sfătuiește cu un „colega”, intrebandu-l cam ce ar putea fi, cam unde ar putea fi defectiunea. Aud cuvintele „siguranță arsă”. Finalmente, soferul opreste intr-o benzinarie, se ridica si vine adânc in interiorul autocarului, verificând aerisirile din plafon, ca si cum ar vedea pentru prima data ca aerul nu mai vine. Ii admir tupeul si stăpânirea de sine; stie foarte bine ce s-a întâmplat dar „prostește” un întreg autocar. In mintea mea se naște iarăși o paralela; este evident pentru oricine ca avem de-a face cu o corupție de stat, dovezile fiind evidente peste tot in starea in care ne zbatem ca si tara, dar politicienii striga sus si tare, sau te dau in judecata pentru calomnie, daca ii acuzi de coruptie fara sa ai dovezi. Am vazut multe asemenea „controale” pentru a vedea „situația la fața locului”, desi se știa de dinainte ce si unde nu funcționează, politicul având permanent „panoul de comandă” in fata ochilor. Fazele cu „să vedem, să analizăm, să facem o comisie” sunt pentru cretini. Totusi, exact asta se intampla in fata mea: soferul „pretinde” ca nu stie care e problema, si „face o deplasare la fata locului” in zona pasagerilor, pentru a identifica problema altfel cunoscută. Daca ar putea, ar face si „un studiu de fezabilitate”…

In final, vine verdictul: nu mai avem climatizare. Mai mult, ne aflam nicăieri, în câmp, la mijlocul distantei dintre doua orase. Mai lipsesc niste tufe de scaieți care sa fie rostogoliți de vânt ca in Vestul Sălbatic… Șoferul mână călătorii afara, deschizand usile larg si spunând ca nu stie cat va dura. Turma coboară oftând la aerul fierbinte de afara, care însa măcar e uscat. Picăturile de transpiratie curg abundent, depășindu-mi cureaua și alunecând de-a lungul coapselor… Imi fac un calcul ca nu vreau sa fac insolație, asa ca rămân la adăpostul autocarului. Îndur… Șoferul scoate de undeva o trusa cu scule, pe care o deschide direct pe jos, cautând ceva, apoi merge la motorul autocarului. Oamenii isi consultă ceasurile si telefoanele, si unii strigă că au alte autocare de prins si se tem ca nu vor ajunge la timp.

La un moment dat inteleg de ce soferul a oprit in benzinarie. Acesta se îndepărtează către magazinul benzinariei, care are de vanzare si piese de schimb. Aud un comentariu al unui călător:

„Nu are nici siguranță de rezervă la el; s-a dus acuma să cumpere una!”

Privesc autocarul, turma de oameni din jurul lui, benzinăria, cu o lehamite infinita. Un gând îmi spune ca nu e normal ca sa pleci la drum fără siguranțe de rezerva, atunci când conduci un autocar cu vreo 40 de oameni. Daca s-ar arde siguranta de la altceva, nu neapărat de la climatizare?! Nu am cui spune asa ca țin în mine, sprijinindu-mă de spătarul unui scaun si privind meditativ la intreaga situatie.

Soferul revine victorios cu o siguranta noua de la magazin. O schimba pe cea arsă și apoi vine langa mine, ținând mâinile în sus pentru a simți fluxul de aer de la gurile de aerisire. Ma întreabă încet, discret, cu un aer complice:

„Vine aerul?”

Ii raspund cu aceeași voce complice, privindu-l linistit in ochi, asa cum am invatat sa privesc pacienții periculoși la spitalul de nebuni:

„Vine.”

Minutele trec și autocarul nu mai pornește. Așteptăm pasagerii care s-au dus la WC fiind siguri ca reparația va dura foarte mult, pasageri ce acum trebuie scoși de alții din toaletele în care s-au închis. Autocarul claxonează lung de mai multe ori, oamenii nu ies la numărătoare. O ultimă pasageră, cu șuncile la vedere, saltă pe scara autocarului, fiind întâmpinată cu un mârâit general.

Autocarul pornește in aplauzele generale al turmei, bucuroasă că acum călătorește din nou „in style”. Furtuna din paharul cu apă s-a terminat; toți vor merge liniștiți la casele lor iar întâmplarea „banală” va fi dată uitării. Situații similare se vor mai întâmpla; asta e legea gliei, transmisă din generație în generație. Ne dezumanizăm însă… Cu fiecare zi care trece, suntem din ce în ce mai puțin… oameni.