Triunghiuri Bârfitoare

– “Uitat-te la el! Cat de echilibrat este, cu baza aia mare si puternica, cu laturile egale… nimic nu-l poate misca din locul in care tronează! Este un favorizat al soartei si il urasc pentru asta! Ce a facut el, ma rog, de merita sa fie asa de frumos si de echilibrat? Cu ce am gresit noi de suntem asa nefericiti? Uita-te la mine: lumea mea este permanent cu susul in jos, de nu mai pot sa-mi gasesc si eu o baza solida pe care sa ma asez, pe cand tu esti permanent pe cale sa te răstorni si chiar nu stiu cum reusesti sa ramai in asa echilibru precar…”

– “Ai dreptate, soarta ne este potrivnica. Dar totusi viata noastra nu se poate compara cu cea a vecinul tau… L-ai vazut? Toata viata a fost slab si inclinat, si nu l-am vazut niciodata plin de bucurie… In inima sa nu a fost niciodata loc de sentimente frumoase pentru nimeni… nimeni nu a avut loc acolo, in centrul fiintei lui. A fost un egoist, un zgârcit, si iata-l, nenorocitul, cum isi poarta zilele aplecat, chircit, batut de vanturi… Ce viata!…”

– “Da, asa e. Dar totusi nimeni nu se poate compara cu piticul de mai jos de tine, ala care nu mai creste niciodata, care a ramas un retardat… Cu siguranta lumea ar fi fost mai frumoasa fara un rebut, fara un handicapat ca el… Este cat un varf de-al nostru si nu inteleg de ce a fost lasat sa traiasca asa… sa faca umbra degeaba…”

Cele doua triunighiuri continua sa bârfească pe toti din jurul lor, pe unii pentru ca sunt prea frumosi sau prea buni, pe altii pentru ca sunt prea urâți sau prea slabi. In planul constiintei lor, ele nu pot percepe decat ceea ce vad, si asta le da certitudini si siguranta, ingrediente necesare pentru un tupeu nemarginit. Si totusi… totul depinde de perspectiva.

In alte planuri, mult prea subtile pentru ele, lucrurile stau cu totul altfel, si nimeni nu e vinovat pentru ceva anume, pentru ceea ce altii percep despre el. Atat cei aparent favorizati de soarta cat si cei aparent loviti, pedepsiti sau umiliti, sunt in esenta unul si acelasi, si doar aparentul joc al umbrelor in planul existentei lor face ca diferentele sa apară si judecatile de valoare sa găsească un teren fertil.

Advertisements

Terapeutul din mine

Nu apuc bine sa intru in camera si deja mai multe șoapte ma intampina: „nu mai poate sa consulte bolnavi”, „nu mai poate sa faca terapie”, „nu mai suporta”… Multi, multi oameni in mai multe camere si, undeva in mijlocul lor, terapeutul de la care am invatat sa fac psihoterapie sta la un birou si se uita fix la o condica de consultatii, acea condica in care scrii numele pacientilor pe care ii vezi zilnic. Se uita strain la condica de pe birou, de parca nu ar sti ce sa faca cu ea, apoi se uita la noi cu un amestec ce perplexitate si amuzament, ca si cum ne-ar intreba „noi ce naiba cautam aici si voi ce naiba vreti de la mine?”. Ia condica in maini, se uita la paginile albe ce asteapta sa fie scrise, mai arunca o ultima privire, apoi o arunca nehotarat pe birou. Se ridica confuz de pe scaun, ca si cum nu ar sti ce sa faca, si intra in alta camera. Șușoteli și bârfe pe la colțuri intre cei prezenți… Multi se simt neajutorati, abandonati, tradati in asteptarile lor… „El, terapeutul, ar trebui sa fie cel mai puternic, acel ax al lumii in jurul caruia se invarte totul, neclintit, neînduplecat in exercițiul impecabil al artei sale, acel reper cardinal din viata profesionala a grupului nostru, modelul nostru demn de urmat, simbol al puterii de a trece peste orice si a infrange orice vicisitudine. Si totusi, iata-l slab, dezorientat, ridicandu-se de pe „tronul” sau, plecând clătinându-se prin alte camere, declarandu-si prin gesturi nesigure incapacitatea de a mai continua.

„Nu mai pot!” Cuvintele sale vin sa ne confirme cele mai negre temeri… „Nu mai pot; mi-a ajuns!” Apoi se uita la noi cu o alta privire, acea privire a unui om simplu care a fost vremelnic reperul nostru si maestrul nostru. Recunosc in acea privire umanitatea simpla a unui om care ne-a sustinut cu greu proiectiile noastre in legatura cu ceea ce ne asteptam ca el sa fie. Acum, el e doar un simplu om, o biata fiinta ca oricare alta, care se simte neputincioasa in fata numarului impresionant de pacienti care asteapta de la ea o solutie, un medicament, o vorba de incurajare, prezenta ei, orice… Ma surprind gandindu-ma ca „asta nu se poate”, ca „nu se poate ca cineva asa de puternic sa clacheze intr-o zi”. Motiv pentru care ma ridic de pe scaunul de pe care observam toata situatia si incerc sa ma apopii de el, dar imi scapa, fuge, se duce in alta camera, alti oameni se interpun intre noi, ma incearca acel sentiment nesuferit de „nu vreau sa-l deranjez”, si in final nu mai ajung sa ii vorbesc. Ultima imagine pe care o percep este terapeutul cu spatele la mine, privindu-se intr-o oglinda, cu parul creț despletit si neglijent lasat pe spate, ca cel al unui om tulburat, bun de internat la psihiatrie…

Visul se spulbera si ma trezesc. E dimineata dar e inca intuneric. Sunt departe. A fost doar un vis… Ba nu. Imi aduc aminte ca formatorul meu chiar s-a lasat de meserie. A fost un psihiatru-psihoterapeut la spital, si ne spunea, atunci cand ne formam cu el, ca va veni o zi in care va renunta la psihiatrie. Spunea asta de ani de zile, la toata lumea. Si nimeni nu-l credea. Si apoi a venit o zi, o zi in care eu terminasem deja formarea cu el, in care am aflat ca brusc a demisionat, desi avea si grad universitar. Si-a bagat picioarele. S-a retras in cabinetul sau de psihoterapie si a pastrat doar o mica fila activa de pacienti psihiatrici in privat. A renuntat la gloria de a fi cadru universitar intr-un oras important al tarii, la puterea de a fi medic psihiatru, la relatiile pe care ti le faci atunci cand ceilalti au nevoie de tine. Este printre putinele persoane pe care le cunosc care au avut puterea de a pierde iluzia puterii trecătoare printr-un singur gest decisiv; majoritatea trenează, funcționează din inerție, în locul în care viata le-a aruncat…

Imi dau seama ca mi-e dor. Mi-e dor de el, de grupurile noastre de formare, de spiritul sau existențialist-psihodinamic, de explicațiile și creativitatea sa in relatia sa cu noi, cei care veneam la grupuri. Mi se pune un nod in gat si lacrimi imi curg pe obraji gandindu-ma ca reprezinta un alt capitol inchis din viata mea, ca nu ne vom mai întâlni probabil niciodată, și ca va trebui sa ma descurc singur in aceasta viata… Dorul dupa cuib si dupa o figura parentala semnificativa…

Visele ne spun noaptea ceea ce suntem prea ocupați sau prea agitați ca sa conștientizăm ziua.

Intr-un vis, fiecare element si fiecare persoana sunt parți din noi, ce sunt puse intr-o scena si carora li se dau roluri pentru a juca o piesa. Recunosc astfel terapeutul din mine rămas fără suflare, dezorientat, care vede doar pacienti psihiatrici foarte gravi, psihopați și retardați, perverși și deliranți cu care nu se poate discuta nimic, prins de viata intr-o secție închisă, erodat de cazurile vazute si obosit peste masura de un sistem prost, condus de manageri cinici, departe de oricine si orice, fiind fortat sa fie un model de echilibru pentru o echipa dezorientata de schimbari si pentru pacienti dezorientati in existenta lor precara. Imi surprind terapeutul din mine intrebandu-se ce rost mai are el pe aceasta lume, o lume care nu mai are nevoie de el. Totul este medicamente si management al agresivitatii sau psihozei pacientului periculos, fara momente de introspectie sau meditatie, o viata searbada si lipsita de un sens existential semnificativ. Imi inteleg terapeutul din mine, il inteleg cand se ridica de la birou cu parul ravasit si cauta sa se priveasca in oglinda, intors fiind cu spatele la mine, in semn de respingere si nemultumire a faptului ca nu ii mai permit sa existe si sa se manifeste in mine. Are perfecta dreptate.

Existenta noastra este, cred eu, o devenire. Noi nu existam, ci suntem povesti care se intampla Altcuiva ce ramane ascuns privirii noastre. Nimic nu durează cu adevărat, și chiar si acele figuri despre care credeam in mod naiv ca vor ramane puncte cardinale pentru noi pentru totdeauna… chiar si acei piloni importanti ai edificiului nostru interior… isi vor cunoaste intr-un final sfarsitul… Cum totul este o curgere, este inevitabil si o pierdere… Pana la urma, pierdem cam tot ce am avut, si desi mai descoperim pe parcursul vietii lucruri noi si parti neasteptate din noi, le vom pierde si pe acestea… si singurul lucru ce ne ramane disponibil este sa acceptam ca asta sta in firea lucrurilor si ca acest proces nu a fost niciodata sub controlul nostru…

Nu stiu daca voi mai avea vre-odata ocazia sa fiu din nou terapeut, si nu stiu daca terapeutul meu interior va mai dori sau va mai putea vre-odata sa se aseze din nou la biroul sau pentru a fi reper pentru mine si pentru celelalte fatete ale personalitatii mele, precum si pentru persoanele exterioare mie, eventualilor clienti pe care i-as mai putea avea… Dar desi acum poate ca este confuz si nu se mai recunoaste pe sine, parti din el si tot ceea ce a fost vre-odata continua sa traiasca in mine, fiind liantul nevăzut al reacțiilor mele de zi cu zi, fiind parte integranta din ceea ce face ca eu sa fiu eu si nu altul…

Oameni sub vremi

Inainte de a spune ca viata ta este un esec complet, inainte de a trage concluzia ca esti incapabil si ca ai luat si inca iei doar decizii proaste, inainte de a te considera un idiot, inainte de a te devaloriza in ultimul hal si a-ti reprosa toate neputintele si nerealizarile, inainte de a te invinovati pentru tot… vreau sa-ti aduci aminte de Miron Costin si de ale sale cuvinte…

„Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”.

Dincolo de aceste cuvinte din care emana un pesimism si o resemnare infioratoare, sta o realitate: nu totul depinde exclusiv de noi, conteaza si contextul in care ne aflam, acel context istoric sau familial – nu conteaza cat de puternica e lentila prin care privesti – acel context care ne limiteaza alegerile si ne jalonează viata. Pentru ca, da, nu putem scapa de anumite condiționalități care ne stau in fire, in ADN-ul nostru spiritual, in inconstientul colectiv. Si, pe de alta parte, nu putem scapa de noi insine, de societatea in care traim si in care ne miscam, de sistemul in care suntem integrati.

Vreau sa iti aduc aminte ca in aceasta lume – nu doar in mica lume românească – se nasc multe minti luminate care nu ajung niciodata sa rodeasca, sa lase o urma a trecerii lor. Este o risipa ingrozitoare de spirit, de gandire sau de simtire, atunci cand un potential se stinge pentru ca nu isi gaseste acel pamant fertil in care sa prinda radacini, sa creasca o tulpina puternica, sa infloreasca si sa faca rod. Stiu, este absurd. Fara publicitate, fara o „vizibilitate adecvata”, fara pile, recomandari si „susținere”, multe vieti sunt irosite. E absurd si, pentru mine personal, este revoltător. Dar… asa e viata… Nu eu am facut-o asa, nu eu sunt Dumnezeul care a creat aceasta lume, asa ca, de fiecare data cand imi vei spune – sus si tare – „nu e corect!”… voi ridica din umeri… Nu, nu este. Si ce pot sa fac daca asa e lumea aceasta… imperfecta…

Am incercat de multe ori sa ma ridic deasupra conditiei mele umane, deasupra predestinării. Nu am acceptat soarta care mi se pregatea, am infruntat, am avut de suferit, a fost inutil si absurd, dar totul e de fapt absurd, si cumva absurdul meu s-a adaugat la absurdul din jurul meu. Cu timpul am invatat ca e inutil, ca mai bine las lucrurile sa curga, ca e cazul sa fac pace intre „ceea ce mi-a fost dat sa fiu” si „ceea ce am dorit sa fiu”. Asta nu inseamna ca sunt fericit. Asta inseamna doar ca am acceptat evidența.

Crezi ca am ales eu sa ma nasc unde m-am nascut? Crezi ca mi-am dorit sa fiu ceea ce am ajuns? Crezi ca nu ma uit deseori in oglinda la chipul meu si ma surprind spunandu-mi ca nu, eu nu sunt de fapt cel care ma priveste, eu sunt altfel, arat altfel, simt altfel… cine e strainul care ma priveste din oglinda?… Crezi ca am ales cu adevarat sa ma nasc in aceasta perioada istorica tulbure, inconjurat de asemenea oameni, foartat sa plec in locuri aparent mai bune dar si straine in acelasi timp? Chiar crezi ca am avut, de fapt, de ales?

Dar totusi m-am hotarat sa fac maximum din ce pot cu ceea ce am. Si asta face diferenta intre mine si multi altii care se complac. Cred ca si daca ma nasteam in Africa neagra as fi facut la fel: maximum din ceea ce puteam cu ceea ce aveam.

Pana la urma nu conteaza daca ai la picioare o lume intreaga sau daca esti „în satul tău fruntaș”. Totul tine de proporții. Dar asta nu inseamna ca nu am fost, nu sunt si nu voi fi intotdeauna pregatit pentru a face salturi mari, aproape sinucigase, catre „mai bine”, daca aceste salturi imi sunt permise si stau inca in puterea mea. Pentru ca mai e un alt principiu care ma conduce: „daca imi este rau, voi pleca de acolo catre alt loc unde imi este mai bine”. Nu extraordinar de bine. Doar bine. Doar suficient de bine astfel incat sa am o viata demna.

Revenind la Miron Costin si la citatul sau, inainte de a te invinui pentru orice esec, gandeste-te in ce tara traiesti, in ce loc si in ce anturaj te afli! Deschide bine ochii si priveste in jur ca si cum ai vedea totul pentru prima data! Ai sa intelegi astfel cat esti de limitat, cat de putin poti cu adevarat sa te misti fara sa nu te muste altul sau fara sa nu fii nevoit sa-l musti tu pe celalalt pentru a-ti face loc. Ai sa vezi o sabotare reciproca, ai sa vezi cum unii sapa groapa altora, ai sa vezi micimea ingrozitoare a poporului in care traiesti si de care apartii.

Esti trecut de 30 de ani. Asta inseamna ca e deja prea tarziu pentru tine. Porti in tine deja amprenta micimii, derizoriului, inutilitatii ce marcheaza un popor marunt, lipsit de anvergura. De aia si ai un job prost. De aia si vei pleca afara ca sa lucrezi intr-un post la fel de prost. Totul – orice – va fi lipsit de anvergura. Pentru ca te-ai obisnuit sa traiesti „a minima”, auster, penibil. Si nici macar nu stii asta.

Tarziu, abia dupa un timp trait afara, vei intelege in ce mocirla ai trait „acasă”… Vei intalni oameni care se afla „deasupra vremurilor lor” sau „inaintea vremurilor lor”. Nu, nu ai cunoscut inca acesti oameni; ei nu viziteaza, nu rezoneaza cu cei ce traiesc „supt vremi”.

As putea sa-ti tin prdici de psihologie si sa-ti spun despre locus-ul de control extern (viata mi se intampla) versus locus-ul intern (eu fac lucrurile sa se intample), dar nu vreau sa intelegi totul doar pur teoretic. In loc de asta, vreau sa simti aceasta apasare, aceasta presiune infernala a neputintei de a schimba ceva, aceasta predestinare catre o viata de victima care isi alege, isi selecteaza cu atentie, călăii. Asta se intampla atunci cand nu mai ai controlul, atunci cand istoria te striveste si nu ai unde sa fugi, atunci cand simti ca iti pierzi mintile in mijlocul celorlalti care de mult si-au pierdut orice urma de umanitate. Asta inseamna sa fii sub vremi.

Nu fii amarat. Daca ai facut tot ce ai putut si totusi nu ti-a iesit… nu te amari. Nimeni nu ar fi putut face mai mult in locul tau. Nu ai ce sa-ti reprosezi. Viata e esentialmente o co-creație. Atata timp cat esti „sub vremi”… nu depinde totul de tine. Depinde si de călăii tai. Nu ii poti controla. Sunt imbatati de putere. Nu ai cu cine discuta. Sunt orbi.

Iti mai ramane doar sa fugi. Sa fugi departe, la capatul pamantului, luand cu tine tot bagajul greu… al faptului de a fi sub vremi… Mai ai o sansa: sa te reconstruiesti, sa inveti sa fii altfel de la cei care nu ti-au cunoscut niciodata locul de unde ai plecat. E greu la varsta ta… dar nu imposibil. Nu ai numai defecte – asa cum poate ca ai ajuns sa crezi – ci aduci cu tine si calitati care le lipsesc noilor tai cunoscuti si care ii fac curiosi sa te descopere. Daca vrei sa te integrezi in noua ta casa, invata sa observi, sa te deschizi, sa nu judeci trecand prin propriul tau filtru “Made in Romania” ceea ce fac ceilalti. Vei ajunge sa te imbogatesti sufleteste daca lasi noul loc sa te invete proprile sale mituri fundamentale, mituri poate mai bune, mituri de cuceritori sau de deschizatori de noi drumuri, povesti de dragoste, muzica, poezie si istorie…

Trec ca o umbra peste stirile din tara… oamenii se pregatesc sa intre din nou sub vremi grele… au nevoie de un nou purgatoriu care sa satisfaca o culpabilitate nationala inconstienta… sau frica de ziua in care, poate din greseala, vor deveni… fericiti.

Iminent

Degetele imi tremura pe tastatura in timp ce scriu aceste randuri… am o gripa puternica, una dintre cele mai dificile pe care le-am avut in viata mea. Imi este din ce in ce mai greu sa imi recapat sanatatea; problemele dureaza mai mult si sunt mai grave. Totusi, in ciuda febrei, am vrut sa mai scriu un articol de limba romana, poate ultimul. Presimtiri negre ma incearca atunci cand o boala dureaza mai mult decat ar trebui…

In ultima perioada am vazut multe vieti de tineri secerate de cancer; poate este o perceptie selectiva, influentata de istoria mea personala, dar mai multa lume mi s-a plans ca observa acelasi lucru, lume care nu are legatura cu cercul meu intim de cunostinte si nu au cum sa imi stie povestile din viata privata. Toti imi relateaza aceleasi lucruri: brusc, oameni de 20-30-40 de ani sunt diagnosticati cu cancer in faza avansate si familii intregi sunt spulberate, deseori copii ramanand fara parinti.

Nu, nu e o parere personala; incidenta cancerelor la adultii tineri a crescut. Observatie empirica, dar sigur nu mai exista un institut care sa cerceteze asta sau sa traga un semnal de alarma; nu ar da bine si nimanui nu i-ar iesi nimic din asta. Dupa opinia mea, exista cel putin trei motive pentru care a scazut rezistenta oamenilor la boli.

Primul motiv este stresul. Da, toata lumea il mentioneaza dar nimeni nu intelege ca e un motiv important. Sunt stresat pentru ca nu castig bani, sunt stresat de sef sau de managerul care vrea sa ma jupoaie in cel mai cinic mod, sunt stresat ca trebuie sa fiu atent la cainii ce traiesc in jurul tomberonului atunci cand duc gunoiul, sunt stresat de aurolacii care imi cer bani si daca nu le dau imi zgarie masina, sunt stresat ca nu stiu daca o paine va valora la fel peste o saptamana (aici in Sibiu s-a scumpit totul cu minim 20 de bani de la 1 octombrie), sunt stresat pentru ca vad niste incompetenti la conducerea statului, sunt stresat pentru ca pot lua o boala daca ma duc la urgente asa ca stau in casa cu febra ca sa limitez riscurile, sunt stresat ca am impresia ca nimeni nu mai e competent si va veni momentul in care cineva va apasa din greseala sau din impulsivitate butonul nuclear… Se pot umple pagini intregi cu motivele de stres, dar cei care mai sunt cat de cat inteligenti au inteles ce vreau sa spun: stresul este acea suma de microtraume, de lucruri mici, marunte, care te macina fara sa iti dai seama, care iti provoaca acea greata existentiala si care a motivat, prin dezgust, atatia oameni sa plece in straiantate. Atmostfera in tara e toxica. Mai scriu o data, ca sa se vada: E TOXIC SA TRAIESTI IN ROMANIA!

Al doilea motiv este cuprins foarte bine in imaginea articolului. Am facut-o in urma cu cateva zile in Sibiu, oras important din Transilvania, nu un catun de la marginea lumii. In poza e un ou de la raftul bio dintr-un supermarket al carui nume nu il dau pentru ca sa nu ma trezesc cu plangere. Ei bine, eu eram foarte convins ca iau ceva de calitate, un ou ouat de niste gaini crescute la curte, care scurma in pamant fericite, si care au si un cocos prin preajma. Eram insa in urma cu evenimentele. Mama mea – care e mult mai la curent cu toate porcariile din tara asta – m-a oprit sa cumpar cutia de oua de acolo, spunandu-mi ca daca nu am cunoscut personal gaina care l-a ouat, sau daca gaina respectiva nu a fost cunoscuta de cineva de incredere, oul nu e sigur. Glumesc… si nu prea. Pentru exemplificare, a inceput sa zgarie cu unghia suprafata oului, si, spre stupoarea mea, am descoperit ca oul era vopsit intr-o culoare mai maronie, apropiata de culoarea normala. Am scos telefonul si am pozat oul, asa cum il tinea mama in mana intr-un impecabil quod erat demonstrandum (pentru inculti, q.e.d. inseamna „ceea ce era de demonstrat”). De fapt, in ce consta porcaria: se ia un ou obisnuit si se pune pe el un termen de valabilitate. Atunci cand valabilitatea expira, se vopseste din nou oul, intr-o nuanta mai inchisa care acopera data initiala, dupa care se tipareste o alta data de expirare. Clientii cumpara de la raftul bio, dand si mai multi bani, pentru un ou care e expirat de multa vreme. Se pare ca oul mai e supus unei metode prin care ramane greu mai mult timp la testul cu apa (vechimea unui ou se estimeaza fiind pus intr-un vas cu apa; oul proaspat sta la fund, cel vechi incepe sa isi ridice un varf sau sta intre doua ape, iar „bombele biologice” plutesc). Concluzionand, al doilea motiv pentru care suntem bolnavi si murim tineri de cancer este ca, pe langa toxicitatea psihologica (stres), toata mancarea disponibila in Romania e toxica. Din nou, ca sa se vada: MANCAREA DIN ROMANIA E OTRAVITA!

Al treilea motiv e prostia. Asa cum spuneam intr-un articol anterior in engleza, scaderea calitatii aduce cu sine scaderea nivelului de pregatire, lipsa de specialisti in tara sau plecarea lor peste granite, si in final, desi avem doctori sau profesori sau experti, acestia sunt nu slabi ci incompetenti. Nu vreau sa imi denigrez colegii, dar faptul ca cei ramasi sunt in mod sincer plini de intentii bune dar sunt slab pregatiti, nu ajuta pe nimeni. Degeaba zambesti, degeaba ai o „inteligenta emotionala ridicata” si „abilitati de comunicare foarte bune”, degeaba „vorbesti asa de frumos cu pacientul ca acesta e pe jumatate deja vindecat”, cand esti o nulitate profesionala. In medicina, in sanatate publica, in tot ce inseamna prevenirea bolilor, bunele intentii, comunicarea, zambetele, nu sunt suficiente. Medicina e o stiinta mai intai si apoi ulterior poate deveni o arta. Nu invers. Adica, degeaba vad tot felul de speakeri care imi vorbesc despre „initiative” si „programe”; eu vad ca rezultatele sunt nule. Exista medici ce nu pot diagnostica un cancer pentru ca sunt prea prosti, si trimit pacientii acasa, boala avanseaza si apoi vin in stadiu terminal. Exista medici care nu pot manageria o urgenta. Exista medici care refuza sa dea medicamentele prescrise de specialist pana nu sunt platiti suplimentar. Si stiti cine e vinovatul? Cel care organizeaza totul: managerul sistemului, cel care face legi, cel care constrange prescrierea unor liste de medicamente, cel care nu verifica competenta medicilor ramasi. Si, mai grav, acest Cineva care e vinovat a fost ales in mod direct, prin vot, de 60% din populatie, ceea ce ii da legitimitate. Ce e legitim nu poate fi contestat. Romania e proasta, si-a sapat singura groapa si isi omoara singura copiii prin iresponsabilitate si pasivitate. Din nou, desi ma doare: SUNTEM NISTE PROSTI!

Cel mai mare defect national al romanilor este individualismul. Adica „fiecare pentru el”. Si… „fiecare scapa cum poate”. Desi situatia e rea, nimeni nu vede sau nu vrea sa vada. Suntem in situatia broastei aruncata in apa calduta, care treptat este adusa la clocot; broasca nu va sari si va sfarsi fiarta. Toate porcariile din Romania s-au realizat in timp, treptat, metodic, evitandu-se miscari bruste care ar determina broasca (poporul roman) sa sara din apa (sa schimbe ceva). In acest moment suntem fierti. Nu, nimeni nu pare sa vada asta, desi e evident si unii mai vorbesc pe la colturi. Ne vom trezi intr-o dimineata, vom deschide stirile, si vom afla ca tara a intrat in faliment si ca totul s-a prabusit peste noapte. Va fi dur pentru cei adormiti. Dar ESTE IMINENT. Semnele sunt la tot pasul. Poate va fi maine, poate poimaine, nimeni nu stie, dar totul atarna de un fir de ata. Partea mai proasta este ca, poate azi, poate maine, poimaine… o femeie isi va palpa un san si va gasi o tumora, sau un tanar va face o ecografie sau niste analize pentru ca se simte obosit, sau cineva va lesina in mod inexplicabil, si vor afla ca e prea tarziu si ca ii asteapta agonia si moartea… In mod similar broastei fierte, multi dintre noi suntem deja morti in interior, in stadiul terminal, dar fara sa stim ne ducem nonsalanti la serviciu, stam pe social media si postam poze cu pisici, si povestim mondenitati si nimicuri. Totul… pana intr-o zi…

Nici eu si nici tu nu putem sti ce cancer sta incolacit in corpul sau in sufletul tau sau al meu.

Fiind pe cale să

Frunzele toamnei se aduna in vartejuri, batute de vant pe strazile orasului. Masini trec in toate directiile, se simte o agitatie peste tot, in atitudinea si miscarile trecatorilor. Ma plimb pe acest bulevard central al acestui oras cunoscut, dar pe care nu l-am mai vizitat de multa vreme. Mi s-a parut intotdeauna interesant cum pot vedea schimbarile mai bine atunci cand plec o vreme dintr-un loc, dar sunt complet orb la schimbare atunci cand traiesc in acelasi loc, ani dupa ani. De fapt, la fel e si intr-o relatie; una e sa “imbatranim impreuna” si alta e sa ne vedem dupa un timp si sa gandesc: “Vai ce s-a schimbat!“, “Vai ce s-a ridat!” sau… “Vai, dar ce s-a mai ingrasat!“.

Ma oglindesc in vitrina unui magazin cunoscut; au ramas doar niste manechine dezbracate, intoarse cu spatele catre drum. “Hei, aici era magazinul ala…! Il stiu de o eternitate! Ce s-a intamplat?” Usa e deschisa si pe rafturi mai sunt inca ultimele produse – imbracaminte – dar geamurile socheaza prin goliciunea lor. Pe unul dintre ele citesc un afis, printat color: “20 de ani – a fost o poveste frumoasa! Magazinul nostru se inchide. Va multumim pentru tot!

Simt tristete, care se suprapune peste melancolia toamnei. Ma gandesc un pic: poate ca patronul a falimentat – ca multi altii de pe strada asta – si paraseste spatiul. Dar atunci ce rost ar avea un afis de multumire colorat? Ce rost are sa investesti in ceva color cand poti pune un afis alb-negru? In minte mi se naste o singura explicatie: patronul nu a falimentat; patronul pleaca din tara, isi inchide afacerile, pentru ca are suficienti bani si vrea sa se bucure de ei in alta parte. Ceea ce vad nu e un esec; este o noua etapa.

Am apreciat intotdeauna oamenii care au stiut sa inceapa, sa termine, sa castige sau sa piarda. Acei oameni care nu au stat prea mult – sau nejustificat de mult – intr-un proces al devenirii. Adica, atunci cand incepi, incepe! Nu pregati prea mult, nu face excesiv studii si strategii, nu incepe cu resurse sau fonduri insuficiente astfel incat sa te opresti la jumatatea drumului din prostie si lipsa de prevedere! Fa acel lucru de la un capat la altul! Iar atunci cand termini, termina, definitiv! Nu te mai gandi ca “ce-ar fi fost daca ar fi fost” sau “parca ar fi fost mai bine asa decat asa“. Masoara de sute de ori daca e nevoie, si apoi taie o singura data, si nu te mai uita inapoi: ai taiat! Este taiat! Si asta e tot! Gata! Similar, atunci cand castigi, afirma sus si tare ca ai castigat. Si sarbatoreste! Nu spune “da, am castigat ceva, dar am pierdut altceva” sau “am castigat, dar…“! Ai castigat si punct! La fel, atunci cand ai pierdut, sau atunci cand hotarasti sa pui punct unei situatii, relatii, stari de fapt, asigura-te ca declari – sus si tare – in mintea ta – “Am pierdut!” – si apoi mergi mai departe cu pierderea asumata! Nu are rost sa spui “am pierdut pentru ca” sau “am pierdut, dar…“! Nu. Ai pierdut, si asta e un fapt concret, real! Si punct!

Patronul magazinului a pus punct. Alte prioritati au fost mai importante. A inchis. Sarbatoreste terminarea acestei etape. Pune un afis colorat, ca doar e un magazin cu 20 de ani de existenta, nu o consignatie efemera, care falimenteaza in cateva luni. Acest om, pe care nu il cunosc, stie sa traiasca fiecare etapa, a stiut sa inceapa si, acum, a stiut sa termine.

Limba romana, desi e complicata, trece cu vederea un aspect care e prezent in limba engleza: caracterul simplu sau continuu al actiunilor. Orice verb poate fi pus la timpul prezent simplu, asa cum il punem si noi, sau poate capata terminatia “-ing“, adica prezentul continuu. Prezentul simplu descrie o stare sau o actiune prezenta, care ia nastere si se termina in prezent sau destul de aproape de momentul prezent. Prezentul continuu descrie o actiune care a inceput in trecut, continua in prezent, si cu mare probabilitate va mai continua si in viitor. Altfel spus, prezentul simplu e o stare iar prezentul continuu e un proces. Un exemplu: “construim autostrazi” este tradus cu siguranta la prezentul continuu de catre un roman cunoscator de engleza, si la prezentul simplu de catre un strain. “We are building motorways“, adica “suntem in procesul de a construi autostrazi” sau “suntem pe cale sa construim autostrazi” (mai probabil facem studii de fezabilitate, schite pe hartie si emitem ordonante de expropriere, fara sa fi construit nimic), fata de “We build motorways“, adica “construim efectiv autostrazi, iata-le, poti merge pe ele!“.

Similar, “ma despart de prietenul meu” (suntem pe cale de a ne desparti de vreo 2 ani de zile, ne impacam si ne certam periodic, nici eu si nici el nu stim de fapt pe unde ne aflam, dar cu siguranta asta va continua si in viitor, de fapt nu stiu cand ne vom desparti cu adevarat, poate atunci cand va interveni un parinte sau o infidelitate de-a lui, sau poate nu ne vom desparti niciodata), “incercam sa gasim oportunitati de dezvoltare” (limbaj de lemn, nu gasim nimic, dar procesul de a gasi se poate intinde pe ani de zile), “suntem in tranzitie” (a tranzita presupune un proces, in cazul Romaniei acest proces s-a intins pe aproape 30 de ani, continua in prezent si va continua si in viitor, desi nimeni nu stie catre ce tranzitam, cum va arata destinatia, care sunt resursele si care e efortul necesar), “luam masuri pentru limitarea…” (nu facem nimic concret), “speram ca masurile luate sa isi arate in timp roadele” (a spera nu este o actiune, nu produce nimic, garanteaza pasivitatea pentru sute de ani).

A incepe, a termina, a castiga si a pierde, la prezentul simplu, face parte din limbajul invingatorilor. Prezentul continuu apartine neinvingatorilor sau invinsilor, la fel ca si o parte din verbele la gerunziu, un alt mod de a exprima continuitatea. Oameni sau popoare, se supun acelorasi reguli. Este simplu, si daca asculti pe cineva – persoana sau lider politic ce reprezinta o natiune – poti vedea imediat daca e un invingator sau reprezinta o natiune de invingatori. Dincolo de verbele de zi cu zi la timpul prezent se ascunde atitudinea autentica fata de propria existenta, aspect evident in precisa limba engleza, dar rapid trecut cu vederea in altfel nuantata limba romana.

Suntem… pe cale de a construi o tara frumoasa… pe cale sa readucem profesionistii in tara… aflati fiind in procesul de tranzitie… sperand sa construim un viitor mai bun pentru copiii nostri… incercand in fiecare zi sa facem putin cate putin… investind in performanta, inteligenta si creativitate… dezvoltand programe de sustinere a investitiilor si start-up-urilor… punand bazele unor initiative antreprenoriale… analizand si conceptualizandfiind mentori si consilieri… netezind asperitatile si barierele in comunicare… implementand fazele initiale ale unor proiecte ce sunt pe cale de a fi dezvoltate ulterior… in functie de anumite prioritati ce sunt pe cale de a fi precizate in urma reunirii unor comisii ce vor fi ulterior aprobate… in functie de alte elemente necunoscute din viitor ce urmeaza sa apara… ca si consecinte ale unor initiative prezente… ce sunt in derulare

Rana de nevindecat

“Esti depresiv? Avem solutia: psihoterapie! Faci atacuri de panica? Avem solutie si pentru asta: psihologul! Ai devenit alcoolic? Te droghezi? Avem cure de dezintoxicare! Cum, nu te-ai vindecat dupa 10 sedinte? Nu vrei si niste antidepresive? Ce zici de un Xanax? Dar de un calmant pe baza de plante miraculoase? Acupunctura? Homeopatie? Terapie cu cristale? Terapie cu îngeri? Meditație! Mindfulness! Yoga! Sigur merge ceva! Trebuie doar sa vrei! Hai ca se poate!”

“Nu poti? Da’ ce, esti slab? Neam de neamul nostru nu s-a lasat invins! Nu te lasa! Capul sus! Trebuie sa te lupti cu viata! Ai ajuns sa fugi, iti este teama de fericire?!”

“Cum? Nu te simti motivat?! Cum adica nu poti sa treci peste asta?! Toata lumea trece! Lasa ca ai sa vezi ca totul trece cu timpul! Timpul le vindeca pe toate, crede-ma!”

“Te rog nu ma face de rusine!”

“Trebuie sa reincepi serviciul, este terapeutic! Munca il face pe om, ea il cizelează! Ai sa vezi ca prin munca ai sa uiti si ai sa te simti mai bine!”

“Trebuie sa te ridici!”

“Trebuie sa-ti continui viata!”

“Lasa ca exista si parti mai bune si ai sa le vezi si pe alea!”

“Trebuie sa mai treci pe la biserica… Dumnezeu te-a pedepsit pentru ca ai uitat de El! Rugaciune si post! Asta e calea! Si mai da si un acatist; gandeste-te ca altii sunt mai nefericiti ca tine! Daca te nășteai în Africa? Ar trebui sa fii recunoscator lui Dumnezeu!”

“Cum adica ti se pare absurd? Zici ca nu ai pacatuit cu nimic? Sigur ai pacatuit, fara sa vrei! Macar cu gandul. Dumnezeu iti stie gandurile. Sau poate ca platesti pentru o vina din alta viata… sigur ai facut ceva si acum suferi pentru acel lucru! Cum, nu iti aduci aminte? Nu conteaza. Poate ca ai facut o promisiune candva, inainte de a te naste, si acum trebuie sa te tii de cuvant si sa treci prin suferinta asta! Tu ai ales-o de fapt!”

“Trebuie sa accepti! Nu, nu sa te resemnezi, ca asta inseamna ca inca mai tii furie in tine! Trebuie sa accepti cu toata inima suferinta asta, ca pe ceva firesc! Ce conteaza ca este absurda, inutila, nedreapta?! Este doar o experienta, una din multele prin care vei trece…”

Lista continua la infinit, si cu fiecare persoana pe care o vei intalni, in functie de gradul de eruditie sau de imbecilitate, in functie de profesie sau de credintele de baza, vei primi o explicatie si o solutie. O soluție ce emană dintr-o cumplita bâjbâială, o sinistră incertitudine in fata evenimentelor traumatice, in fata acelor răni majore din existenta umana…

Medicamentele nu pot vindeca totul. Psihoterapia nu poate vindeca totul. Terapiile alternative, religia, yoga – toate acestea – nu pot vindeca totul. Timpul nu vindeca totul. Stiu, ai impresia ca te duci la psiholog sau la preot sau la guru ca la un mecanic auto care iti repara masina si, in schimbul unor bani, acesta te va pune pe picioare si iti va sterge durerea din suflet. Te înșeli amarnic.

Ai auzit de soți sau parteneri care s-au sinucis la cateva zile-saptamani-luni de la moartea celui iubit? Ai auzit de oameni care nu se pot consola cu pierderea unui membru al familiei nici dupa zeci de ani? Probabil ca ii consideri nebuni sau inadaptabili sau slabi… Adevarul este insa altul: tu esti prea superficial in emotiile tale, tu esti cel incapabil de a intelege pentru ca nu ai trecut inca prin ceva asemanator, pentru ca nu ai fost lovit exact in acel punct pe care se sprijinea intreaga ta personalitate si motivatie existentiala.

Atunci cand iubesti, cand te atasezi de cineva, exista un pret: vulnerabilizarea. Cu cat te atasezi mai profund, cu cat te legi mai tare, cu cat acea persoana iti devine draga, necesara, vitala, cu atât creste riscul de a te tâmpi atunci cand o pierzi. Exista oameni care nu se atașează de nimic, care isi duc viata în non-atașament, adică sunt capabili sa piarda orice, oricand, sa incaseze orice lovitura din orice pozitie, pentru ca nu investesc emotional in nimic. Acestia trec prin viata “ca gâsca prin apă“. Ridica bariere, paravane, ziduri, intre ei si ceilalti, ziduri invizibile care le permit sa nu se lege, sa nu simtă senzația cumplita de rupere in eventualitatea in care acel “celălalt” dispare. Astfel, relationarea devine obiectuala, “celălalt” devine un obiect care este folosit pentru a acoperi o nevoie si o frica (a avea cu cine sa vorbesti, a avea cu cine sa te afisezi, a avea cu cine sa ti-o tragi, a fi cu cineva ca sa nu fii singur, etc.). Insa in lumea celor care se relationeaza cu o persoana si nu cu un obiect, adica a celor capabili de iubire, pierderea este ireparabilă, nu mai exista “un obiect ce poate fi înlocuit cu altul“. Pierderea devine ireparabilă iar rana lăsată de acea pierdere este imposibil de vindecat.

Cu cât e mai profundă rana, cu atât acea persoană a fost mai iubită și relația cu ea a fost mai bună. Acesta este prețul iubirii…

Tu cum stai cu reputația?

In urma cu o eternitate jucam jocuri pe calculator. Pierdeam multe ore in fata lor si deseori ma culcam pe la 3-4 noaptea. Printre acele jocuri era insa unul care m-a invatat multe lucruri despre viata: un simulator de zbor interstelar. Azi ma voi concentra asupra unui aspect din joc pe care il tot regasesc in viata de zi cu zi.

In jocul respectiv, trecand de la o zona a galaxiei la alta, întâlneai diverse organizatii aflate in conflict unele cu altele, intr-o încrengătură complexă de alianțe. Practic, in momentul in care intrai in joc, porneai de pe o planeta „prietenă” si erai atacat, mai devreme sau mai tarziu, de „pirati ai spatiului”. Dupa un timp, in dorinta de a vizita bazele piraților pentru agrement si a face comerț, era nevoie sa mergi pe statii spatiale indepartate, conduse de populatii duplicitare, care, pentru o anumita suma de bani sau credite, puteau sa-ti „ajusteze reputatia”, astfel incat navele piratilor nu te mai atacau la iesirea din bazele respective. Astfel, puteai chiar sa aterizezi pe planetele piratilor si sa participi la misiuni cu „cei rai”, si ulterior acestia puteau sa-ti devina „noii prieteni”. Insa daca aveai suficiente „credite”, adica bani, puteai plăti direct prietenia lor si aveai acces liber in spatiul lor, fara sa mai întreprinzi misiuni pregătitoare riscante.

Acel joc m-a invatat ca reputația ti-o poti plati cu bani. Ulterior, cand stăteam in ambasada Statelor Unite din București, si vedeam cum toți nenorociții și dubioșii cu bani primeau viza iar eu tocmai fusesem respins pe motiv ca nu aveam job (desi eram deja medic specialist) si eram un potențial migrant de care SUA nu avea nevoie, fiind astfel pus pe lista neagra, am înțeles un mare adevăr al lumii noastre.

Vorbind acum in nume personal, pentru mine reputația înseamnă altceva. Eu nu evaluez oamenii in functie de avere sau putere sau titlu sau pozitia sociala sau profesionala, ci in functie de competente, de abilitati, de valoarea umana. Stiu, toata lumea declara ca face acest lucru dar de fapt minte cu nerușinare. Nu este adevarat si as dori sa ma intorc in timp si sa imi spun mie insumi, cel de acum 20 de ani, acest adevar; m-ar fi ajutat foarte mult sa il stiu mai devreme. In proporție covârșitoare, lumea evaluează pe ceilalti in functie de capacitatea lor de a raspunde intereselor proprii. Cu alte cuvinte, daca eu sunt perceput ca avand o abilitate necesara pentru cineva, atunci sunt dezirabil. Aceasta abilitate este de cele mai multe ori abilitatea de a genera resurse financiare („Nu-mi spune ca poti sa muncesti mult ci spune-mi ce poti sa produci, doctore?!” – pentru a cita pe unul dintre foștii mei angajatori) sau de a avea pur si simplu multi bani („Unde locuiesti? Nu ai casa? Cate camere are apartamentul tau? Este in Cluj? Nu? Vai, dar cum poti locui altundeva!?!” – pentru a parafraza pe cineva) sau de a presta servicii indezirabile pentru altii („Iti pot face casa pe numele tau dar asta inseamna ca ramai alaturi de mine si ai grija de mine la bătrânețe! Cum? Nu vrei? Atunci nu mai avem ce discuta! Voi gasi pe altcineva dispus sa faca asta! Averea este garanția bătrâneții mele fericite!” – pentru a parafraza pe altcineva). Inteligenta, atat cea rationala cat si cea emotionala, nu are absolut nici o valoare; am intalnit destul de multi oameni bogati in Romania si ceea ce mi s-a parut distinctiv la ei a fost capacitatea de a calca fără remușcări peste cadavrele semenilor lor, fiind insa atenți sa lase o aparență de generozitate (ca si cum ar face celorlalti o favoare sa respire acelasi aer cu ei) si sa-si conserve cu atentie imaginea sociala, delimitandu-se de „elementele” care fac „notă discordantă”.

Acum ca am înlăturat balastul preconcepțiilor si am intrat in domeniul realităților, am sa va povestesc cum funcționează reputația din punctul meu de vedere, un punct de vedere minoritar in aceasta lume.

Reputatia este pentru mine ca o carte de vizita facuta din sticla, care imi apare langa fiecare persoana pe care o intalnesc sau la care ma gandesc. Cartea de vizita poate fi uneori pătată, plina de impurități, pentru ca si persoana respectiva poate trece prin momente dificile pe care le pot intelege la nivel uman. Dar in momentul in care persoana respectiva violează, cu buna știință, deseori in mod repetat, o valoare fundamentala la care eu tin foarte mult, cartea ei de vizita se fisurează sau chiar se sparge. Acest eveniment are pentru mine o calitate ireversibilă: nimic din aceasta lume nu mai poate reface o sticlă spartă; oricât ai încerca să lipești cioburile, acestea tot vor lăsa vizibilă crăpătura.

O carte de vizita crăpată sau spartă nu înseamnă neaparat ca imi modific atitudinea fata de persoana respectiva. Fidel credintei ca oamenii se schimba, trec prin lectii de viata si evolueaza, imi retrag rareori „capetele de pod” sau „ambasadele”. Deseori iert. Dar niciodata nu uit. Cartea de vizita ramane crapata pentru totdeauna, pentru ca forta necesara spargerii ei provine din încălcarea unui principiu fundamental de viata, ceva care rareori se schimba la o persoana, eventual doar in cazurile unor traume înfiorătoare care redefinesc parti din personalitatea respectivei persoane. Metoda cărții de vizita ma ajuta astfel sa evit sa fiu escrocat sau pacalit de cineva a doua oara, si in egala masura imi spune cine este potrivit pentru investitii sau proiecte de viata indelungate si cine se va pierde pe drum sau „va provoca surprize”.

Atunci cand imi faci o oferta, oricat de tentanta ar fi ea, si oricat de multi bani ai dori sa imi oferi pentru un serviciu, nu uita ca alaturi de tine apare, nevazuta de tine, cartea ta de vizita. Unii spun ca fiecare are un pret dar se inseala amarnic. Sunt doctor si am vazut moartea de multe ori si vad altfel existenta umana. Sunt psihiatru si imi risc viata de fiecare data cand intru in sectia inchisa cu bolnavi psihici. Sunt un bun psiholog si, chiar daca nu iti spun, te-am vazut, te-am citit si te-am inteles inainte de a ma fi citit tu pe mine. M-am nascut, am crescut si am fost educat intr-o familie in care nu mi-a lipsit nimic, motiv pentru care nu simt nevoia sa dețin ceva anume pentru a ma considera valoros, pentru ca eu sunt valoros prin insusi actul existentei mele in aceasta lume. Acestea fiind spuse, ai face bine sa ai o reputatie buna in ceea ce ma priveste, stiind ca de data asta nu o vei putea „ajusta” cu toti banii din lume…

Așadar… la acest ceas de canicula de august… pentru cazul in care te vei intalni cu mine sau cu alti cativa ca mine care nu vad lumea prin prisma banilor si a intereselor… tu cum stai cu reputația?