Muguri

„Il vreau înapoi! Vreau ca totul sa fie la fel ca înainte!”

Ma uit la iubita prietenului meu decedat cu oarecare surprindere, pentru ca a ridicat glasul mai mult ca de obicei. Ma priveste intens, cu ochii mari si sprancenele ridicate. Cobor privirea pentru a castiga timp de gândire. As putea sa-i spun ca iubitul ei va rămâne toata viata alături de ea, sub forma unei amintiri si a unor obiceiuri întărite pe parcursul multor ani de convietuire împreună. In egala masura, ea fiind o persoana credincioasa, as putea sa-i spun ca el o va veghea de acolo de undeva de dincolo de aceasta existenta materiala, dar stiu ca nu as putea sustine acest lucru cu argumente, cu atat mai mult cu cat ea are nevoie sa-l revadă in corp fizic si acest lucru nu mai este posibil. Aleg varianta corecta dar dureroasa, pe care o spun cu voce calma si ferma:

„Nu se mai poate! Nu pot sa te mint sau sa te amagesc cu afirmatii irationale! Ceea ce doresti tu este imposibil! Timpul vostru impreuna a luat sfarsit!”

Imi este intotdeauna greu sa spun aceste cuvinte sau variatii ale acestora, desi sunt adevarate. Consfințirea unei pierderi, al caracterului sau ireversibil, ma atinge personal. Si totusi, nu are rost sa o port prin hăurile unor concepții aiuristice gen reincarnare sau comunicare cu morții sau, mai rau, sa incerc sa-i intorc situatia si sa-i arat ca albul e negru si invers. Stiu ca as putea sa-i spun ca poate ca e mai bine ca totul s-a terminat acum si ca va avea, poate, posibilitatea unei relatii mai bune peste o vreme, dar e nevoie de tact si de a intelege ca anumite lucruri e bine a fi spuse la anumite momente si nu mai devreme, fiind altfel jignitoare.

O vad cum coboara ochii si incearca sa-si stăpânească plansul. Se tine tare. Sau poate ca nu mai are de unde sa mai plângă, eu știind ca plânge zilnic de mai multe ori desi a trecut mai bine de o luna de la moartea lui. Imi spune ca în primele saptamani a fost mai usor, ca se lua cu munca, dar acum a inceput sa îi fie din ce in ce mai greu. Stiu si de ce, si i-o spun: acum incepe sa constientizeze consecintele acestei schimbari brutale a cursului vietii ei.

Discutia cu ea continua si eu o las sa vorbeasca mai mult. O las sa ventileze adică, dar ma straduiesc sa inteleg modul in care relationau cei doi. Aflu astfel ca era o relatie marcata puternic de atasamente si obisnuinte, de o dependenta profunda. E normal ca doi iubiti sa depinda unul de celalalt, dependenta fiind liantul cuplului, dar la ei era mult mai puternica si acum, prin disparitia lui, intreaga ei viata este pusa intre paranteze.

Imi descrie un gol, un imens gol… Asta descumpănește pe majoritatea oamenilor. Eu insa stiu ceva in plus: atunci cand apare un gol in asemenea situatii, cei doi erau intr-o forma de simbioza afectiva, iar prin disparitia unuia celalalt are senzația ca nu mai poate sa-si continue viata. Ma înfior la amintirea multor cazuri de suicid in situatii similare pe care le-am intalnit de-a lungul carierei profesionale… Golul resimțit este de fapt o iluzie: nu se pierde nimic ci se pierde iluzia ca celalalt ne completa, cand de fapt el era doar suportul sau purtătorul propriilor noastre proiecții si așteptări. Asa cum mi se intampla de multe ori, fiind o structura aparte, ma aud vorbind:

„Prin moartea iubitului tau, un mare episod din viata ta, un episod ce se intinde pe multi ani, a luat sfarsit. Nu mai ai ce sa faci in legatura cu asta; este un capitol terminat si inchis. Indiferent ce gândești sau vei gândi acum sau in viitor, indiferent ce vei mai face, el nu se va mai reîntoarce printre cei vii. Înțelege ca s-a încheiat! Totusi, iti aduc aminte de faptul ca, desi acum spui ca viata nu mai are nici un sens fara el, tu ai existat si inainte de a-l cunoaște. Nu-i asa? Pe el l-ai cunoscut pe parcursul unui număr de ani, dar a fost înainte o perioada in care nu il cunoscuseși încă, si atunci trăiai, aveai vise si dorințe, aveai planuri de viitor, si nici măcar nu bănuiai ca undeva exista el si il vei cunoaște ulterior. Deci, atunci, puteai sa trăiești. Deci, acum, când prin plecarea lui ai revenit intr-un mod paradoxal la existența de dinainte de el, ai nevoie, pentru a-ti continua viata, sa-ți amintești cum era viata înainte si ce dorințe si ce vise aveai atunci, chiar dacă pare atât de departe in trecut. Daca ai putut trăi atunci fără probleme, vei putea trăi si acum, pentru ca ai mai făcut-o odată”.

Ma aud vorbind si ma intreb de unde imi vin aceste idei si cum de țin acest discurs pe care nu l-am mai ținut niciodată si pe care nici nu l-am auzit niciodată sa fie ținut de altcineva. Imi dau seama ca vorbesc de dincolo de ceea ce știu, de dincolo de ceea ce am învățat, și ma relaxez. Continui:

„Ai văzut vre-odată un copac sau o tufa care are ramuri? Planta respectiva creste si se ramifica si uneori apuca sa crească o ramura frumoasa care face frunze si apoi flori. Dar se prea poate ca ramura aceea sa se îmbolnăvească sau sa fie rănită și sa nu mai fie capabila sa transforme florile dragostei in fructe, in rod. Iar uneori, vai, ramura ajunge sa fie rupta sau tăiată. Ce face planta? Prima data plânge. Picături de seva încep sa plângă din ciotul rămas. Cu timpul însă… cu timpul… seva se transforma într-un clei ca un pansament, care protejează ruptura si facilitează închiderea rănii. După o vreme apare o cicatrice. Da, planta respectiva va purta o cicatrice pentru tot restul vieții ei, un semn al trecerii prin experiența maturizantă de a fi dat o ramura ce i-a fost ulterior îndepărtată. Si totuși, ce fac plantele după o asemenea trauma? Plantele nu uita niciodată ca au existat înainte de a fi dat acea ramura; ele nu uita ca, înainte de a fi avut o ramura, ele au avut si inca mai au… o tulpina. Poate ca ramura cea frumoasa a crescut intr-un loc neprielnic, la risc de a fi tăiată. Asa ca plantele – toate plantele – după o vreme – încep sa dea muguri mai sus pe tulpina lor cea veche, muguri ce sunt începutul unor alte crengi. Cu timpul, plantele învață unde sa dea muguri și unde sa întindă crengi care să nu mai fie rupte; ele învață din experiența crengii lor pierdute, dând un sens acelei pierderi. Asa ca, la fel precum planta învață din experiențele trecute, si la fel precum planta nu se da bătută, aducându-și aminte ca i-a mai rămas o tulpina ce poate da naștere la noi crengi, tot astfel si tu poți face, peste o vreme, același lucru”.

Iubita prietenului meu ma privește fix, cu privirea întoarsă către ea-însăși. Mintea ei urmărește povestea mea si ochii ei interiori vad copacul cu creanga rupta si cu noii muguri din care deja apar frunzulițe, deși ea, în mintea ei conștientă, nu știe asta.

In aceasta viata m-am născut intr-o zi ce corespunde unei zodii de apa. Eu nu cred in zodii si din punctul meu de vedere orice zi e la fel de buna pentru a veni pe lume. Dar multi ani am considerat ca aparțin acestui „trib al apelor” si m-am identificat cu el. A fi un semn zodiacal de apa înseamnă sa fii guvernat de schimbare, de verbe precum „a deveni”, „a se preschimba”, „a curge”. Semnele de apa sunt capabile de „a lua forma recipientelor in care sunt puse”, adica a se adapta la practic orice si a se ridica din orice situatie, oricat de grea ar fi ea. Apa se poate întări sub forma de gheata, devenind arme ascuțite si capcane mortale, apa poate sa devina la fel de ușoară ca aerul, formând nori cu multiple forme, fiind creativa si flexibila, imposibil de străpuns de orice lovitura. Gradul mare de flexibilitate ne face pe noi, cei din semnele de apa, extrem de dificil de înfrânt. Similar cu apa, daca ni se ofera timp sa ne infiltram in pamant, ne putem regrupa in panza freatica si putem reveni la suprafata, dupa o vreme, sub forma altor izvoare. Si, nu in ultimul rand, noi aducem fertilitatea si viata pamantului, stingem focurile prea mari, scăpate de sub control, si dam culoare, miscare si sens aerului. Iar la nevoie, fulgeram pe cei care au nevoie sa fie pusi la respect.

Poate ca acesta este si mesajul ce il poarta blogul meu: eterna capacitate de regenerare, de a reveni, de a rezista, de a se regrupa in fata unor lovituri vicioase ale vietii.

Discuția cu iubita prietenului meu a rezonat multe zile in mintea mea. Ulterior mi-am dat seama ca am vorbit nu numai pentru ea ci si pentru mine. Si mie mi-au fost retezate multe ramuri, si eu am pierdut iubiri si prieteni, oportunități profesionale si posibilități de a-mi trai pasiunile. Povestea mugurilor, a unor noi ramuri, este poate si povestea vieții pe aceasta planeta în forma noastră fizica; pana in ultima clipa nu vom înceta a da noi muguri si noi ramuri, indiferent de cat de dureroasa poate fi pierderea unora dintre ele.

***

Acest articol inchide o serie de texte ce marcheaza o etapa dificila din viata mea. „Cauza si Efect”, „Timpul”, „Gol-Plin” sau „Demonul Nimicului” arata niste framantari reale legate de agonia si moartea unui prieten apropiat, framantari ce au reverberat in multiple ecouri. Articolul de fata este rezolvarea gasita pentru a-mi continua viata. Pe de alta parte, feedback-ul iscat de aceasta serie de articole mi-a aratat ca multi cititori au luat in sensul cel mai obiectiv posibil ceea ce am scris, neputând sa înțeleagă metaforele si aluziile de dincolo de construcțiile literare folosite. Cu timpul mi-am dat seama ca unele subtilități pot fi interpretate ca semne de nebunie sau de incapacitate de a-mi exercita profesia; m-am izbit astfel de limitarile audientei mele si m-am hotarat sa imi pastrez pe viitor reflectiile cele mai profunde (si potențial tulburătoare) pentru cercul meu intim de prieteni si cunoscuți.

Demonul Nimicului

La inceput am asezat mobilele in locul in care am dorit. Apoi am carat zeci si zeci de kilograme de bagaje. Cartile au fost cele mai grele. Carti, multe carti… prea multe carti… Jumatate din toata greutatea a fost doar carti. Mi-a luat saptamani sa pun toate la locul lor, carti, haine, diverse amintiri… Mi-am ocupat eficient timpul. Apoi a venit ziua in care am inceput sa explorez acest nou oras. Alt oras, alt inceput. E plin de istorie. E un oras medieval, cu ziduri de aparare, cu case vechi, cu muntii aproape. Nu cunosc pe nimeni apropiat cu care sa ies fara sa ii dau peste cap tot programul, asa ca m-am plimbat singur. Si acum ma plimb, desi am terminat de cunoscut orasul… asa… in mare… Apoi am inceput sa ma uit peste notitele mele, peste agenda, peste lucrurile de suflet care isi asteptau repartizarea in diversele sertare si rafturi ale mintii mele. Si cu asta am terminat repede. Si iata ca a venit ziua in care nu am mai avut nimic de facut.

Am iesit in parcul de afara si m-am asezat pe o banca. In cateva minute mi-a venit sa ma ridic dar mi-am dat seama ca nu mai aveam unde sa ma duc. Sunt strain intr-un nou oras strain.

Sunt acasa.

Momentul in care iti dai seama ca iti porti problemele cu tine peste tot unde mergi este un moment dificil. Este un moment al neputintei, atunci cand vezi ca recreezi, iar si iar, aceleasi situatii, care par diferite dar care au un pattern comun: o situatie in care toti te abandoneaza sau doar tu te simti asa, in care esti inconjurat de oameni draguti si generosi dar care au fiecare pe cineva mai apropiat de care sa se ocupe sau cu care sa isi petreaca timpul, tu ramanand ca un prost intr-o situatie remarcabila prin nimicul ce te impresoara din toate partile, un nimic care incepe sa te stranga din ce in ce mai mult ca intr-o inchisoare, pe masura ce zilele in care nu ai vorbit decat cu vanzatoarea de la colt incep sa se insire una dupa alta.

Pentru ca esti in era informatiei, ajungi pe internet. Te uiti ce fac ceilalti, trecand tacut, ca o umbra, peste profilurile lor, peste ceea ce spun ca fac sau peste ceea ce scriu. Toti par sa fie manati de niste convingeri puternice, toti stiu exact ce vor si actiunile lor urmeaza scopuri bine definite. Tu esti plin de dubii pentru ca pastrezi in interiorul tau contrariile, stii ca poti fi oricum si deci nimic nu te mai misca. Te uiti la ambitiile unora si ti se par desarte, te uiti la capacitatea altora de a se indragosti si ii invidiezi, te uiti la cum altii sunt experti in a trai la maxim fiecare clipa a prezentului si iti doresti sa te fi nascut altfel… Apoi mai vezi cum altii traiesc pentru job sau pentru titluri si ti se pare aiurea, si in final vezi pe multi care traiesc pentru copiii lor care – ce usurare – constituie acel sens existential care ii scuteste de a-si mai cauta sensul, cel propriu si personal.

Te uiti la fostele tale iubite – un lucru dureros dar pe care totusi il faci – asa cum elefantii din savana rascolesc oasele uscate ale confratilor lor decedati, parca dorind sa se asigure ca au murit si sa isi constientizeze – oare pentru a cata oara? – ca si ei vor muri… Asa cum acei elefanti isi recunosc prietenii decedati, tot astfel un parfum suav rasare din pozele iubitelor, parfumul unor amintiri vechi precum acel miros aromat ce razbate dintre filele ingalbenite ale unei carti din biblioteca bunicii, o carte din alte vremuri, acum demult apuse.

Privirea iti cade peste poza unui copil de cateva zile. Te strangi in tine. Stii al cui este. Fosta ta prietena are acum un copil cu sotul ei. Sunt fericiti. Te bucuri si tu de fericirea lor, mai ales ca stii ca i-a fost greu sa ramana insarcinata. Dar sentimentele tale sunt amestecate… Ai tinut mult la ea… iar acum privesti la un copil pe care l-a nascut fiind cu alt barbat… Te simti tras in doua directii contrare; te bucuri pentru ea si o urasti in acelasi timp, o urasti pentru ca a ales sa desavarseasca acel act de creatie cu un altul, nu cu tine… Cu un gest rapid inchizi pagina respectiva de internet, stiind ca totusi vei mai reveni, peste mai multe saptamani, sa vezi ce mai face si sa te otravesti din nou… Stii ca esti masochist, stii ca iti faci rau, dar decat sa fii cuprins de gol, de nimic, mai bine sa suferi…

Cine traieste in mijlocul desertului interior o stie prea bine: orice, chiar si raul, e mai bun decat nimicul. Vidul bate Iadul. Intotdeauna.

Pe rand, te uiti si la alte persoane dragi. Unele mai tin legatura cu tine, altele s-au pierdut in bratele altora. Unele s-au pierdut in munca, punand lacat peste lacat peste secretele pe care nu le-ai mai aflat niciodata. Par fericite. In sinea ta, speri sa fie fericite si in acelasi timp speri sa nu fie, speri sa te regrete, sa regrete timpul petrecut cu tine, sa stie in interiorul lor ca nimeni nu mai poate fi, vre-odata, la fel ca tine, si nici sa poata sa te depaseasca. Iti simti narcisismul, acea dorinta de a fi unic, valoros, incomparabil, si toata aceasta vanitate ti se pare o prostie… o prostie pe care totusi o traiesti, stiind ca e o prostie, dar si ca esti intr-un anumit fel si nu altfel…

Privirea iti cade pe piciorul tau care se misca permanent desi pare ca stai linistit pe banca. Nu, nu esti linistit, nu te relaxezi in parc, ai un tremor interior permanent si picioarele se misca nelinistite fara sa iti dai seama. Esti nevrotic pana in varful degetelor si corpul iti arata asta. Ai mers zeci de kilometri prin acest oras si prin altele, in dorinta de a schimba imaginile, recuzita, a pune alti actori pe scena, a trece la alt act… si totusi… acelasi act al neputintei se joaca de fiecare data, in ciuda decorurilor schimbatoare… acelasi vid… aceleasi burti de peste pe care Iona al lui Sorescu le tot taie si le tot taie, in dorinta de a iesi la lumina…

Inchizi ochii si iei o postura dreapta, sprijinindu-te de speteaza bancii. Te relaxezi, devenind constient de corpul tau tensionat. Opresti miscarea picioarelor, treci cu atentia prin toate segmentele corpului. Stai asa minute intregi pana simti cum ti se lasa umerii contractati si ti se desclesteaza maxilarele. Te-ai relaxat. Pe ecranul tau mental nu apare nimic. Astepti si nimic. Si la un moment dat iti dai seama ca atipesti, oprind la limita o cadere dizgratioasa a capului in piept.

Demonul Nimicului este un demon rar. Majoritatea celor pe care i-am intalnit nu il au. Cam oricine avea cate ceva de rezolvat, cate un conflict cu sinele sau cu exteriorul. Nu ai cum sa te bati cu ceva care nu exista. Poti insa sa te duci in intampinarea sa, alegand tu insuti o perioada din viata in care sa stai degeaba, plecand prin propria ta vointa in desertul cel mai crunt, acolo unde umbrele sunt inselatoare si viata pare ca nu exista.

Unii spun ca in desert poti descoperi izvoare, oaze sau alte locuri datatoare de viata. Posibil. Insa in desertul singuratatii extreme ajungi sa intelegi ca singura forma de viata esti chiar tu insuti, cel care mergi prin desert. Inveti ca nimic nu te poate ajuta in pustiu, si ca doar tu insuti poti iesi din el prin propriile tale puteri. Sau nu.

Est-ce que ça aide?

Je regarde la vendeuse devant moi, tandis qu’elle parle constamment depuis une heure. Je suis venu là pour acheter un filet d’insectes (pour mes fenêtres) et la discussion a glissée, par des raisons méconnus, jusque à l’histoire de sa vie. Ça m’arrive presque toujours… les gens ouvre leur cœur dans ma présence… Est-ce qu’il y a quelque chose en moi qui semble leur dire qu’il existe un espace de sécurité qui se forme entre nous et ils peuvent dire n’emporte quoi, des réflexions ou pensées qu’ils n’osent pas dire aux autres ? … Difficile à dire… En tout cas, je mime l’intérêt pendant que la vendeuse continue avec son historie de guérison spirituel…

L’histoire est simple : une dame principalement émotionnelle, qui a eu des problèmes à dire « Non », donc elle a du passer par des expériences d’humiliation de la part de son ex-conjoint et de ses employeurs d’avant, ayant trouvé maintenant sont équilibre en lisant une littérature jugée comme amateurisme par la plupart des psychologues – « Vous pouvez guérir votre vie » par Louise Hay. C’est seulement à la fin de son discours que je dévoile le fait que je suis psy, ce qui ne l’étonne pas du tout. Devant moi se trouve un individu émotionnel qui a réussi trouver son équilibre par un chemin inattendu, le chemin affectif de lectures faciles, le chemin de l’acceptation, en découvrant l’amour de soi parmi les pages de ces livres. Excessivement prise par « The Secret » (le film) et la force d’attraction universelle des bonnes choses, elle a réussi finalement dans sa vie, en se sortant de la pauvreté, en aidant son enfant avoir un meilleur départ dans sa vie, et en construisant l’entreprise des fenêtres que je travaille avec maintenant.

En écoutant son discours qui semble vouloir me convaincre de l’efficacité de la méthode émotionnelle, de la croyance, je commence à cogiter moi-même : est-ce que la psychothérapie et la connaissance et le développement de soi pendant plus de 6 ans m’ont beaucoup aidés à surmonter mes propres difficultés ? Est-ce que je suis maintenant plus heureux ? Est-ce que j’ai plus des amis ou j’ai réussi dans ma carrière ? Est-ce que je me maîtrise mieux ? Est-ce que j’ai réussi à trouver la solution pour mes problèmes existentiels les plus importants ?

Est-ce que ça aide, la thérapie ?

Ma formation psychothérapeutique a été vendue comme la solution pour se connaître soi-même et pour aider les autres. Maintenant, après avoir lu presque toutes les écrivains importants, après avoir côtoyé presque toutes les écoles psychothérapeutiques, je peux dire que je connais beaucoup des choses mais je reste quelqu’un faible, vulnérable au stress, plus dépressif et plus angoisse qu’auparavant… Non, ma formation n’a pas pu m’aider. Elle m’a permis a mieux comprendre les processus qui ont lieu dans la tête de mes patients – ça c’est sûr – mais je n’ai pas vu des changements fondamentales… ou peut-être qu’elles ne sont pas si visible en regardant de l’extérieur… Je veux dire maintenant que j’ai perdu mon temps, et en expliquant au patient ce qui se passe dans son esprit ne semble pas l’aider beaucoup. A la fin de la journée, l’autre reste le même et fait les mêmes bêtises, même s’il sait que ça lui fait du mal. Bref, on peut dire qu’il n’arrive pas à dépasser mon propre niveau psychologique, n’arrivant pas être plus « intelligent » ou plus efficace que moi.

Dans cette vie, je cherche l’efficacité. Si une méthode marche bien, c’est bon. Si elle ne marche pas, elle va être jetée à la poubelle de l’histoire. Le monde (et moi-même) a besoin des solutions qui vont bien, du changement, de l’impact. La théorie aride qui nous aide à comprendre un phénomène mais qui n’emporte pas une solution – c’est indésirable.

Depuis quelques jours je réfléchis aux paroles de la dame… Elle a trouvée son chemin personnel, moi je dois trouver le mien. Mais en regardent la riche formation que j’ai eu pendant des années, je peux maintenant faire confiance seulement dans l’efficacité des médicaments psychiatriques. Un alprazolam va sûrement couper l’attaque de panique ; une thérapie psychologique aura l’efficacité dépendante de la qualité du thérapeute et la disponibilité du patient à suivre les consignes et à travailler avec lui-même. Alors oui, en termes d’efficacité, la psychiatrie l’emporte.

Ko Un

Your Pilgrimage
by Ko Un

A slower pace, a somewhat slower pace will do.
Of a sudden, should it start to rain,
let yourself get soaked.
An old friend, the rain.

One thing alone is beautiful: setting off.
The world’s too vast
to live in a single place,
or three or four.

Walk on and on
until the sun sets,
with your old accomplice,
shadow, late as ever.
If the day clouds over,
go on anyway
regardless.

Hometown Sibiu

Sibiu in a couple of images…

The Town Hall in the Large Square.

The Samuel Brukenthal Museum – what is Sibiu mostly known for.

The Holy Trinity Catholic Church, next to the Town Hall.

The Council Tower, a symbol of the town.

The Lutheran Cathedral in the Huet Place.

The Small Place.

The Council in the Small Place.

Descending in the Lower Town and looking back to the Upper Town.

The Ursuline Catholic Church, among traditional Saxon houses.

The Philharmonic and a part of the City Wall.

Sibiu University Headquarters.

A side of the Central Railway Station & the Fagaras Mountains.

The National Theatre & one side of Unity Place.

The typical view of Unity Place.