Rana de nevindecat

“Esti depresiv? Avem solutia: psihoterapie! Faci atacuri de panica? Avem solutie si pentru asta: psihologul! Ai devenit alcoolic? Te droghezi? Avem cure de dezintoxicare! Cum, nu te-ai vindecat dupa 10 sedinte? Nu vrei si niste antidepresive? Ce zici de un Xanax? Dar de un calmant pe baza de plante miraculoase? Acupunctura? Homeopatie? Terapie cu cristale? Terapie cu îngeri? Meditație! Mindfulness! Yoga! Sigur merge ceva! Trebuie doar sa vrei! Hai ca se poate!”

“Nu poti? Da’ ce, esti slab? Neam de neamul nostru nu s-a lasat invins! Nu te lasa! Capul sus! Trebuie sa te lupti cu viata! Ai ajuns sa fugi, iti este teama de fericire?!”

“Cum? Nu te simti motivat?! Cum adica nu poti sa treci peste asta?! Toata lumea trece! Lasa ca ai sa vezi ca totul trece cu timpul! Timpul le vindeca pe toate, crede-ma!”

“Te rog nu ma face de rusine!”

“Trebuie sa reincepi serviciul, este terapeutic! Munca il face pe om, ea il cizelează! Ai sa vezi ca prin munca ai sa uiti si ai sa te simti mai bine!”

“Trebuie sa te ridici!”

“Trebuie sa-ti continui viata!”

“Lasa ca exista si parti mai bune si ai sa le vezi si pe alea!”

“Trebuie sa mai treci pe la biserica… Dumnezeu te-a pedepsit pentru ca ai uitat de El! Rugaciune si post! Asta e calea! Si mai da si un acatist; gandeste-te ca altii sunt mai nefericiti ca tine! Daca te nășteai în Africa? Ar trebui sa fii recunoscator lui Dumnezeu!”

“Cum adica ti se pare absurd? Zici ca nu ai pacatuit cu nimic? Sigur ai pacatuit, fara sa vrei! Macar cu gandul. Dumnezeu iti stie gandurile. Sau poate ca platesti pentru o vina din alta viata… sigur ai facut ceva si acum suferi pentru acel lucru! Cum, nu iti aduci aminte? Nu conteaza. Poate ca ai facut o promisiune candva, inainte de a te naste, si acum trebuie sa te tii de cuvant si sa treci prin suferinta asta! Tu ai ales-o de fapt!”

“Trebuie sa accepti! Nu, nu sa te resemnezi, ca asta inseamna ca inca mai tii furie in tine! Trebuie sa accepti cu toata inima suferinta asta, ca pe ceva firesc! Ce conteaza ca este absurda, inutila, nedreapta?! Este doar o experienta, una din multele prin care vei trece…”

Lista continua la infinit, si cu fiecare persoana pe care o vei intalni, in functie de gradul de eruditie sau de imbecilitate, in functie de profesie sau de credintele de baza, vei primi o explicatie si o solutie. O soluție ce emană dintr-o cumplita bâjbâială, o sinistră incertitudine in fata evenimentelor traumatice, in fata acelor răni majore din existenta umana…

Medicamentele nu pot vindeca totul. Psihoterapia nu poate vindeca totul. Terapiile alternative, religia, yoga – toate acestea – nu pot vindeca totul. Timpul nu vindeca totul. Stiu, ai impresia ca te duci la psiholog sau la preot sau la guru ca la un mecanic auto care iti repara masina si, in schimbul unor bani, acesta te va pune pe picioare si iti va sterge durerea din suflet. Te înșeli amarnic.

Ai auzit de soți sau parteneri care s-au sinucis la cateva zile-saptamani-luni de la moartea celui iubit? Ai auzit de oameni care nu se pot consola cu pierderea unui membru al familiei nici dupa zeci de ani? Probabil ca ii consideri nebuni sau inadaptabili sau slabi… Adevarul este insa altul: tu esti prea superficial in emotiile tale, tu esti cel incapabil de a intelege pentru ca nu ai trecut inca prin ceva asemanator, pentru ca nu ai fost lovit exact in acel punct pe care se sprijinea intreaga ta personalitate si motivatie existentiala.

Atunci cand iubesti, cand te atasezi de cineva, exista un pret: vulnerabilizarea. Cu cat te atasezi mai profund, cu cat te legi mai tare, cu cat acea persoana iti devine draga, necesara, vitala, cu atât creste riscul de a te tâmpi atunci cand o pierzi. Exista oameni care nu se atașează de nimic, care isi duc viata în non-atașament, adică sunt capabili sa piarda orice, oricand, sa incaseze orice lovitura din orice pozitie, pentru ca nu investesc emotional in nimic. Acestia trec prin viata “ca gâsca prin apă“. Ridica bariere, paravane, ziduri, intre ei si ceilalti, ziduri invizibile care le permit sa nu se lege, sa nu simtă senzația cumplita de rupere in eventualitatea in care acel “celălalt” dispare. Astfel, relationarea devine obiectuala, “celălalt” devine un obiect care este folosit pentru a acoperi o nevoie si o frica (a avea cu cine sa vorbesti, a avea cu cine sa te afisezi, a avea cu cine sa ti-o tragi, a fi cu cineva ca sa nu fii singur, etc.). Insa in lumea celor care se relationeaza cu o persoana si nu cu un obiect, adica a celor capabili de iubire, pierderea este ireparabilă, nu mai exista “un obiect ce poate fi înlocuit cu altul“. Pierderea devine ireparabilă iar rana lăsată de acea pierdere este imposibil de vindecat.

Cu cât e mai profundă rana, cu atât acea persoană a fost mai iubită și relația cu ea a fost mai bună. Acesta este prețul iubirii…

Tu cum stai cu reputația?

In urma cu o eternitate jucam jocuri pe calculator. Pierdeam multe ore in fata lor si deseori ma culcam pe la 3-4 noaptea. Printre acele jocuri era insa unul care m-a invatat multe lucruri despre viata: un simulator de zbor interstelar. Azi ma voi concentra asupra unui aspect din joc pe care il tot regasesc in viata de zi cu zi.

In jocul respectiv, trecand de la o zona a galaxiei la alta, întâlneai diverse organizatii aflate in conflict unele cu altele, intr-o încrengătură complexă de alianțe. Practic, in momentul in care intrai in joc, porneai de pe o planeta „prietenă” si erai atacat, mai devreme sau mai tarziu, de „pirati ai spatiului”. Dupa un timp, in dorinta de a vizita bazele piraților pentru agrement si a face comerț, era nevoie sa mergi pe statii spatiale indepartate, conduse de populatii duplicitare, care, pentru o anumita suma de bani sau credite, puteau sa-ti „ajusteze reputatia”, astfel incat navele piratilor nu te mai atacau la iesirea din bazele respective. Astfel, puteai chiar sa aterizezi pe planetele piratilor si sa participi la misiuni cu „cei rai”, si ulterior acestia puteau sa-ti devina „noii prieteni”. Insa daca aveai suficiente „credite”, adica bani, puteai plăti direct prietenia lor si aveai acces liber in spatiul lor, fara sa mai întreprinzi misiuni pregătitoare riscante.

Acel joc m-a invatat ca reputația ti-o poti plati cu bani. Ulterior, cand stăteam in ambasada Statelor Unite din București, si vedeam cum toți nenorociții și dubioșii cu bani primeau viza iar eu tocmai fusesem respins pe motiv ca nu aveam job (desi eram deja medic specialist) si eram un potențial migrant de care SUA nu avea nevoie, fiind astfel pus pe lista neagra, am înțeles un mare adevăr al lumii noastre.

Vorbind acum in nume personal, pentru mine reputația înseamnă altceva. Eu nu evaluez oamenii in functie de avere sau putere sau titlu sau pozitia sociala sau profesionala, ci in functie de competente, de abilitati, de valoarea umana. Stiu, toata lumea declara ca face acest lucru dar de fapt minte cu nerușinare. Nu este adevarat si as dori sa ma intorc in timp si sa imi spun mie insumi, cel de acum 20 de ani, acest adevar; m-ar fi ajutat foarte mult sa il stiu mai devreme. In proporție covârșitoare, lumea evaluează pe ceilalti in functie de capacitatea lor de a raspunde intereselor proprii. Cu alte cuvinte, daca eu sunt perceput ca avand o abilitate necesara pentru cineva, atunci sunt dezirabil. Aceasta abilitate este de cele mai multe ori abilitatea de a genera resurse financiare („Nu-mi spune ca poti sa muncesti mult ci spune-mi ce poti sa produci, doctore?!” – pentru a cita pe unul dintre foștii mei angajatori) sau de a avea pur si simplu multi bani („Unde locuiesti? Nu ai casa? Cate camere are apartamentul tau? Este in Cluj? Nu? Vai, dar cum poti locui altundeva!?!” – pentru a parafraza pe cineva) sau de a presta servicii indezirabile pentru altii („Iti pot face casa pe numele tau dar asta inseamna ca ramai alaturi de mine si ai grija de mine la bătrânețe! Cum? Nu vrei? Atunci nu mai avem ce discuta! Voi gasi pe altcineva dispus sa faca asta! Averea este garanția bătrâneții mele fericite!” – pentru a parafraza pe altcineva). Inteligenta, atat cea rationala cat si cea emotionala, nu are absolut nici o valoare; am intalnit destul de multi oameni bogati in Romania si ceea ce mi s-a parut distinctiv la ei a fost capacitatea de a calca fără remușcări peste cadavrele semenilor lor, fiind insa atenți sa lase o aparență de generozitate (ca si cum ar face celorlalti o favoare sa respire acelasi aer cu ei) si sa-si conserve cu atentie imaginea sociala, delimitandu-se de „elementele” care fac „notă discordantă”.

Acum ca am înlăturat balastul preconcepțiilor si am intrat in domeniul realităților, am sa va povestesc cum funcționează reputația din punctul meu de vedere, un punct de vedere minoritar in aceasta lume.

Reputatia este pentru mine ca o carte de vizita facuta din sticla, care imi apare langa fiecare persoana pe care o intalnesc sau la care ma gandesc. Cartea de vizita poate fi uneori pătată, plina de impurități, pentru ca si persoana respectiva poate trece prin momente dificile pe care le pot intelege la nivel uman. Dar in momentul in care persoana respectiva violează, cu buna știință, deseori in mod repetat, o valoare fundamentala la care eu tin foarte mult, cartea ei de vizita se fisurează sau chiar se sparge. Acest eveniment are pentru mine o calitate ireversibilă: nimic din aceasta lume nu mai poate reface o sticlă spartă; oricât ai încerca să lipești cioburile, acestea tot vor lăsa vizibilă crăpătura.

O carte de vizita crăpată sau spartă nu înseamnă neaparat ca imi modific atitudinea fata de persoana respectiva. Fidel credintei ca oamenii se schimba, trec prin lectii de viata si evolueaza, imi retrag rareori „capetele de pod” sau „ambasadele”. Deseori iert. Dar niciodata nu uit. Cartea de vizita ramane crapata pentru totdeauna, pentru ca forta necesara spargerii ei provine din încălcarea unui principiu fundamental de viata, ceva care rareori se schimba la o persoana, eventual doar in cazurile unor traume înfiorătoare care redefinesc parti din personalitatea respectivei persoane. Metoda cărții de vizita ma ajuta astfel sa evit sa fiu escrocat sau pacalit de cineva a doua oara, si in egala masura imi spune cine este potrivit pentru investitii sau proiecte de viata indelungate si cine se va pierde pe drum sau „va provoca surprize”.

Atunci cand imi faci o oferta, oricat de tentanta ar fi ea, si oricat de multi bani ai dori sa imi oferi pentru un serviciu, nu uita ca alaturi de tine apare, nevazuta de tine, cartea ta de vizita. Unii spun ca fiecare are un pret dar se inseala amarnic. Sunt doctor si am vazut moartea de multe ori si vad altfel existenta umana. Sunt psihiatru si imi risc viata de fiecare data cand intru in sectia inchisa cu bolnavi psihici. Sunt un bun psiholog si, chiar daca nu iti spun, te-am vazut, te-am citit si te-am inteles inainte de a ma fi citit tu pe mine. M-am nascut, am crescut si am fost educat intr-o familie in care nu mi-a lipsit nimic, motiv pentru care nu simt nevoia sa dețin ceva anume pentru a ma considera valoros, pentru ca eu sunt valoros prin insusi actul existentei mele in aceasta lume. Acestea fiind spuse, ai face bine sa ai o reputatie buna in ceea ce ma priveste, stiind ca de data asta nu o vei putea „ajusta” cu toti banii din lume…

Așadar… la acest ceas de canicula de august… pentru cazul in care te vei intalni cu mine sau cu alti cativa ca mine care nu vad lumea prin prisma banilor si a intereselor… tu cum stai cu reputația?

Deva

Views from the Fortress of Deva, built on the top of a volcano from the Poiana Ruscă Mountains. The fortress is accessible by funicular from the City of Deva below. The views go 360 degrees around the fortress, beginning from the west (the Mures River and the Apuseni Mountains), then continuing to the north (the stadium and the funicular), then to the east (Deva City – the Hunedoara County seat and, to the horizon, the Sureanu Mountains) and finally to the south (the forests of the Poiana Rusca Mountains).












Prea Târziu

“Am reusit! Acum nu mai am problema asta! Sunt stăpână pe mine, îmi pot permite sa refuz lucrurile care îmi fac rău si sa recunosc ceea ce îmi este favorabil, stiu sa-mi conduc mult mai bine viata! Am reusit sa trec peste toate dificultatile, una dupa alta! Ma simt în sfarsit libera!”

Ma uit la femeia vârstnică din fata mea, imbracata intr-o bluza cu decolteu si o fusta scurta-scurta, care ii lasa usor coapsele dezgolite. Riduri adanci ii brăzdează fata si corpul ofilit. Ma uit cum imi rade, aratandu-si dentitia cu o măsea lipsa in partea de sus, un implant pentru care nu a mai avut timp. O puternica senzatie de penibil ma învăluie, in timp ce imaginatia mea puternica imi permite sa ma pun o clipa in locul ei, vazand-o in acelasi timp si din exterior. Intotdeauna mi-au placut batranii care raman tineri in suflet, care gasesc resurse sa isi pastreze optimismul pana tarziu in anii bătrâneții. Insa femeia din fata mea s-a luptat cu problemele ei interioare, cu inadecvarea si subjugarea fata de aproape oricine putea lua masca unui calau, iar acum, intrata de mult in pensie, doreste din toata inima sa traiasca tot acel timp ce nu si l-a permis. Sesizez si o anumita disperare in ea, o disperare care ar vrea sa zica: „Iată, acum sunt pregătită pentru tine – Viata Adevărata! Te aștept!

Prin minte imi trec cele cateva cupluri octogenare fericite, care s-au gasit sau s-au regasit tarziu in viata. Insa femeia din fata mea nu are nici abilitati sociale adecvate pentru a-si gasi un partener, nici nu se învârte in cercuri in care ar putea gasi unul, si nici nu prea mai are pe cine gasi… A aparut pe scena vietii atunci cand toti ceilalti actori au plecat, si incearca, entuziasmata, sa joace un rol care nu mai face parte din nici o piesa. Ma uit la ea in tacere, in timp ce imi spune ca posibilii parteneri cu care discuta pe Facebook nu sunt de incredere: sunt fustangii, neserioși, se uita dupa fete tinere, iar unii chiar fac atacuri de cord sau raman paralizati… Ma intreaba, ultragiata: „Ce se intampla cu barbatii din ziua de azi?”

Cât de târziu este prea târziu?

„Ce sa fac?! Nu’s nici mort, nici viu!”

Barbatul din fata mea a alergat tot timpul dupa „femeia perfecta”. Nu a gasit-o, asa ca iata-l deprimat, frângându-și mainile. A cautat o partenera potrivita foarte multi ani, a depus eforturi considerabile, a riscat si a invatat foarte mult, s-a aruncat in tot felul de experiente, doar-doar… In final, la o varsta la care altii au cel de-al 3-lea copil, s-a hotarat sa ramana intr-o relatie de proasta calitate, in care se simte singur si neinteles, cu o femeie capricioasă și răutăcioasă. Mergând pe fir in urma, imi spune ca e cea mai proasta relatie in care a fost vre-odata, dar la varsta lui nu mai erau femei disponibile „fără o istorie” și „fără obligații”, iar pițipoancele „erau ahtiate dupa bani”. Acum, relatia lui sta sa se rupa in fiecare moment, dar frica lui de singuratate face ca aceasta totusi sa avanseze către… nici el nu stie catre ce…

Omul are acum familie si copii, si incearca, se straduie, nu se lasa… Stie ca e un model pentru copiii sai, stie ca are responsabilități. Este un tip inteligent si cult, mult peste medie, motiv pentru care il tratez cu maxima atenție și delicatețe, știind ca îmi măsoară toate cuvintele si imi studiaza limbajul non-verbal. A vrut sa ma vada pentru un motiv care i-a bulversat viata nefericita de pana acum, aruncandu-l intr-o profunda durere sufleteasca.

„După atâta timp de așteptare, după atâtea suferințe, iată ca am întâlnit-o! Este sufletul meu pereche, acea femeie la care am visat dintotdeauna. Ne-am intalnit absolut intamplator si am simtit imediat acea familiaritate, acea senzatie ca ne știm decând lumea. Dialogul nostru se împletește armonios, are acele calitati dupa care am tânjit întreaga mea viata… dar… dar…” si isi prinde fata cu mainile, plangand in cea mai cumplita deznădejde pe care am vazut-o vre-odata… „dar eu acum am copii, am responsabilitati, nu mai sunt liber, nu imi pot părăsi copiii asa cum am fost si eu parasit de tatal meu, nu pot sa le fac una ca asta…” Dupa un timp ma intreaba, cu fata umflata de plans: „De ce viata e asa de nedreapta? Am asteptat atata timp ca sa o intalnesc, si apoi mi-am zis ca nu mai vine, ca este prea tarziu, si iata ca a venit, si, desi nu mai pot sa mai schimb nimic, vreau sa te intreb:

Cât de târziu este prea târziu?”

Aparatul de zbor aterizează vertical, direct in camp. Mi se spune ca e mai sigur asa. Privesc la muntii goi, fara paduri, la iarba pârjolită de soare. De pe platoul pe care ma aflu pot vedea un oraș încropit din bucăți de material plastic sprijinite de niste ziduri pe care le recunosc ca fiind ale unor vechi case săsești, facute sa dureze sute de ani, care nu au cedat in fata timpului. De mine se apropie un oficial cu un rânjet care se dorește a fi seductiv. Ridic ochii pentru o clipa, il citesc instantaneu, dupa care ii cobor plictisit deja de ceea ce va urma.

„Avem nevoie de dumneavoastră si suntem bucurosi ca ati putut reveni in tara si ati dorit sa conduceti reconstructia ei. Ne pare foarte rau ca s-a ajuns la aceasta situatie, dar ati ramas singurul capabil sa organizeze o redresare satisfacatoare.” Tipul se opreste si imi cerceteaza fata, pentru a afla impactul spuselor sale si a capata curaj. Nu reuseste sa citeasca nimic, motiv pentru care continua cu vocea tremurândă: „Avem atentate aproape zilnic, resursele sunt in mana companiei mondiale de exploatare a resurselor, nu mai avem nici cele cateva paduri care atrăgeau turiștii din străinătate, ne este greu aici, mai ales in urma ruperii tarii in provinciile istorice…”

Nu-l mai ascult. Stiu ca au plecat toti specialistii de multa vreme din aceste locuri, fapt pentru care totul a decazut la nivelul Evului Mediu intunecat. Nimeni nu a ridicat nici un deget pentru a ne salva, celelalte tari avand propriile lor probleme de rezolvat, sau propriile lor interese. Imi oglindesc fata intr-un geam al aparatului de zbor cu care am venit si imi vad parul alb si ridurile adanci. Il lovesc ca din greseala cu bastonul, provocand un zumzet melodios. Oficialul imi asteapta reactia cu ochii plini de speranta. Face parte din serviciile secrete care au asistat pasiv la distrugerea tarii, consemnand constiincioase dezastrul si mergand mana in mana cu puterea politica lipsita de viziune. Din locul de unde vin, se pleaca cu aparate de zbor in intregul sistem solar, iar aici ma uit la niste primitivi care si-au distrus societatea si care asteapta de la mine, la varsta mea mai mult decat inaintata, sa le dau o solutie…

In timpul vietii mele nu a fost inventata masina timpului – asa cum se spera – asa ca nu mai pot indrepta greselile trecutului, si nici nu mai pot reveni in acel moment de dinainte de acela in care „este prea tarziu”. Nu mai pot renaste aceasta lume, dar o mai pot inca schimba. Oficialul din fata mea imi va da toata puterea pe care am dorit-o atata timp, doar pentru a-si salva pielea, propria familie, si a nu fi linșat de populația înnebunită de care a trebuit sa ne retragem, in siguranta, pe acest platou montan. Ma gandesc ca mai pot fi de folos pentru ultima data in aceasta viata, si dau sa spun ca accept, dar o durere puternica de inima imi taie suflarea, motiv pentru care rămân încremenit.

Cât de târziu este prea târziu?

Provide Certainty!

I was reading a text some days ago, a text in which the author was extremely frustrated by the lack of action and engagement of the crowd versus political issues regarding corruption, unlawfulness, lack of commitment for meaningful action, plain stupidity, etc. I pondered a bit on this and I thought that a return to the basics is heavily needed; therefore there was need for a new article on leadership.

As most of the folks who read at least one book about management know, the crowd (in this case the employees) can be divided into 3 categories:

– the “sheep”, happy to earn a certain income, who see the job exactly for what it is: a place where you go 5 days per week, from 9 to 5, and then you’re free to go on with your life;
– the “careerist”, who is driven by its ambition to succeed and climb the social/professional hierarchy, who is careful about the impression they leave around them and who will stay extra hours at job just to impress potential bosses, aiming promotion for hard work;
– the “scientist, creator, inventor, mentor”, who is so absent-minded and so passionate about what he/she is doing that spends days and nights in his/her office.

The 3 categories are unevenly spread; there is a majority of sheep, a minority of career-focused individuals and you rarely encounter a scientist. Then, the motivations are different: the sheep are motivated by money, the careerists by glory and power, and the scientists by passion. However, everybody is motivated by one important thing: stability/safety. If you want to lead, provide it!

The sheep enjoy stability; the herd is guarded by a dog and is leaded by a donkey or a shepherd. Sheep will even fall in a pit blindly following a leader who provides security, just like the story says it right… A charismatic leader like Hitler has managed to hijack an entire nation of so-called rational people (the Germans) with a good speech, some ideals, and… by providing structure. The human mind hates the void, so any structure is good; in other words, if you put people to work – any work – you provide a frame for their actions, hence providing stability. Knowing that you’re building weapons and you conquer other nations is, for the sheep, a good structure like any other, as sheep don’t care about ideals (scientist do). So, a sheep would say, “it makes no difference if I build cannons or grow crops, as long as you don’t stress me with the responsibility of choosing my own destiny”. Telling people what to do, regardless of direction or consequences, is providing structure, a timetable/agenda, a list of tasks, something to cling to. And if you pay a stable income to these workers… voilà!… you’ve got the perfect soldier who will mindlessly fight a war he can’t and doesn’t understand!

The careerists are driven by medals and pride, yet you cannot get medals in an unstructured environment. You get medals in the UK and you get medals in Myanmar or Cuba, but you don’t get medals in Syria, where there is nobody to envy or adulate you. As a careerist, you need a structure to lead, something that remains relatively stable in time. Also, you need to have “the safety of your chair”, metaphorically speaking. A careerist won’t occupy a position that might be dissolved within a month’s time…

The scientists are driven by innovation. However, you can’t innovate in a place where you don’t know if you’re going to get enough funding. Passionate or no, scientists fled to civilized-stable-safe countries in order to fulfill their dreams and make magic happen.

Many countries have made this decision to provide stability. Take monarchist Scandinavian countries for instance. Take the UK with the Queen who provides stability. Take Japan as well. Take secure fiscal paradises like Monaco or Cayman where you know your bank account content will never be publicly revealed. Take also North Korea or China who, despite being a single party rule, provides security and safety by the fact that its policies are predictable. And take also Egypt who is also a good example of a stable country, the stability being provided this time by the army. Everywhere where you provide structure – and it doesn’t matter what structure – you remain in power and you rule.

From time to time, and in any place, rebels appear. They want freedom, equity, dislike abuse. They struggle and often sacrifice themselves for an idea. But in order to get something moving, you need also the support of the crowd. Seducing the crowd means, along with providing a guiding value, providing stability and structure as well. Then, it’s up to your own personal values to lead like a wise king or a bloody dictator – nobody really cares.

Things to ponder:

While I was in school, high-school, faculty, post-degree training, life was good. I knew that my job was to do my homework and be good/polite, the rest of the problems being managed by my parents. But as my training met its end, I became more and more stress-prone. I had to face the uncertainty of income, I had to pay taxes, I had to make decisions. I had many sleepless nights since then, tormented by what choices to make in an unstable society, plagued by corruption. My creativity eventually dropped, suffocated by stress, as I was wandering from one life direction to another. My best creative times were when I worked as an employee; my salary was stable, so I had time for writing, love, dreaming. I dislike the times when I have to navigate the ambiguity of life.

Several East-Europeans left their respective countries for the West. They work unqualified jobs, especially in agriculture. Their countries of origin have cheap lands and help from the state was available to some extent. However, they preferred to struggle in the West rather than doing the same thing in the East. Why? Is it perhaps because a structure was already put in place in the West, a structure that was absent in their countries of origin?

A competent doctor will always prefer to work in a public sector hospital rather than in a private sector clinic. In private, you do the entire advertising, patient search and acquisition, manage the administrative and juridical stuff. In a state hospital you do your job and then you serenely leave, not thinking about your job until the next morning. In private you’re on a constant lookout for opportunities, not knowing if next month you’ll get enough money to pay your taxes or your employees.

My country is now run by a socialist party, who got 60% of votes during the last election, without effort. The population voted for stability. It’s a state-party, just like 30 years ago during the time of Soviet Union. This party offers stability (only its own members are named in public offices) and security (if you are OK with the party/clique, you can do business without any fear, as you won’t be controlled or fined). The rules are simple, an echo from the communist era: they are based on favoritism and corruption, so they are clear and easy to follow. As long as nothing extraordinary happens, this situation will go on indefinitely, as I, as individual, know exactly what I have to do in order to get what I want: bribe or praise a boss who is going to last forever.