Durerea

Toata lumea vorbește despre traumele din copilărie și mulți psihoterapeuți promit vindecarea acestora, vindecarea “copilului rănit” care sălășluiește în fiecare dintre noi – în aceia dintre noi care au fost traumatizați. Și suntem mulți… cu cât societatea este mai haotică, cu cât intimitatea (sufletească) și iubirea lasă din ce in ce mai mult loc dinamicilor de putere si jocurilor psihopatologice, cu atat traumele sunt mai frecvente. Ar fi de spus ca societatea e din ce in ce mai bolnava, si asta se poate vedea atat in tara cat si in strainatate, desi in moduri diferite; afara e o dinamica a lipsei de repere si a unei libertati anarhice, alaturi de o sterilizare afectiva, in tara predomina o dinamica de tip comunist, de perpetua ingradire a libertatilor in forme subtile, alaturi de presiunea grupului si presiunea de a arata, a dovedi, a epata, a straluci, a pacali si a distruge, adica o dinamica a vicleniei si materialismului. Si ar mai fi de spus ca traumele copiilor deveniti in timp adulti sunt in general dificil de tratat, necesita ani de psihoterapie, nu trec cu slujbe la preoti si nici nu se vindeca prin rugaciune sau credinta, si de cele mai multe ori genereaza destine frânte, vieti pierdute iremediabil sau disfunctionale in grade diferite, mergand de la tulburari de personalitate si pana la comportamente la risc, alcoolism, droguri sau suicid.

Care sunt traumele? Ce sunt ele? Deseori oamenii le descopera singuri sau cineva din exterior – psiholog sau doar „un bun psiholog” – le denumesc, le definesc, le explica. Abandonul. Abuzul. Dependenta. Stima de sine scazuta. A nu putea spune Nu. Sunt doar cateva exemple. In general fiecare isi cunoaste demonii personali. Problema e ca desi poti deveni expert in recunoasterea demonilor tai, desi poti citi carti despre ei, desi inveti sa simti momentul in care se activeaza si recunosti si stimulii care ii trezesc la viata, nu poti face absolut nimic; ei iti acaparează viata psihica si o fac praf. Discutiile cu terapeuti nenumarati, medicamente, tratamente de orice fel… sunt toate neputincioase. Demonul se schimba, se ascunde in profunzimile tale, devine impredictibil, ai senzatia ca a disparut, dupa care… surpriza!… e tot acolo.

Sunt doua cai prin care poti scapa de un demon personal: o alta trauma suficient de puternica pentru a te zdruncina din toate incheieturile, restructurandu-ti viata psihica pe alte coordonate sau… psihoterapia de lunga durata. Lunga durata inseamna macar 2-3 ani. Pentru Romania – la gradul de dezvoltare spirituala din aceasta tara – acest lucru e de neconceput din doua motive: cost foarte mare al sedintelor de terapie si… prejudecatile celorlalti vis-a-vis de cineva care sta in terapie o perioada asa de lunga. Asa ca, doar pentru divertisment, curiozitate, etc., am sa vorbesc in acest articol despre mecanismul traumei si despre solutia care vindeca, reparentarea. Pentru ca… nu putem sa dam timpul inapoi si sa evitam trauma, si nici nu putem sa ne nastem clientii a doua oara, in alta familie, si sa-i facem sa treaca printr-o viata lipsita de traume.

In primul rand, sa ne aducem aminte ca un copil proaspat venit pe lume este intr-o stare de vulnerabilitate si, implicit, dependenta. Daca nu e hranit, va muri. Daca cineva – oricine – nu are grija de el, va muri. Nu este ca puiul de gaina care imediat ce iese din ou si se usuca un pic este gata sa scurme dupa mancare. Viata copilului depinde in mod absolut de parintele sau, si copilul va face orice ii este posibil pentru a se asigura de ajutorul cuiva pentru a supravietui. Cand spun „orice”, asta inseamna ca un copil va accepta, va „inghiti” orice situatie sau dinamica familiala, oricat de proasta, pentru a trai. E bine sa privesti copilul ca pe un mic oportunist; el se va plia pe orice situatie, se va controsiona si se va deforma, totul avand ca scop supravietuirea. Asta vine insa la schimb si cu faptul ca tot ce e disfunctional in acea familie va fi pentru copil absolut normal; este normalul cunoscut si punct. Daca tata o bate pe mama inseamna ca asa trebuie sa se comporte cu femeile (daca e baiat) sau e normal sa fie umilita de sotul ei (daca e fata). Daca e crescut pentru a inlocui pe cineva decedat, atunci asta va fi rolul sau si punct. Daca e un copil nedorit atunci va pleca departe sau se va izola. Si asa mai departe… Modul in care parintele se relationeaza cu copilul va constitui modelul dupa care copilul se va relationa la randul sau. Mai tarziu lucrurile se complica, dar in mare, bazele traumelor sunt puse din copilarie, de catre „cei dragi”.

Ar trebui sa descriu cum arata un parinte normal… ceea ce e mai dificil. As putea spune ca un parinte normal e acela care e echilibrat: nu e nici sufocant, fiind disperat permanent ca si-ar putea pierde copilul, nici indiferent in timp ce copilul tipa la el pentru a-i atrage atentia. Este in principal un parinte responsiv – si asta e greu atunci cand insasi parintele este traumatizat. Si tocmai din acest motiv traumele sar din generatie in generatie, fara a putea fi vindecate. Parintele responsiv este cel care da senzatia copilului ca, indiferent ce s-ar putea intampla cu el (copilul), părintele va fi alaturi de el, acordandu-i atentia cuvenita, validandu-i existenta prin interactiunile adecvate cu el. Este multa teorie, multi pot invata aceasta teorie, dar cand vine vremea faptelor, toti cei traumatizati isi vor traumatiza la randul lor copiii, avand “cele mai bune intenții”…

Efectul unei traume asupra unui copil este spargerea unității sinelui său. Copilul se “fragmentează” pentru a supravietui, pentru a face fata parintelui traumatizant. O parte din sinele copilului devine „buna” si alta parte din sine devine „rea”. In mod similar, perceptia parintelui de catre copil este scindată si ea in parinte „bun” si parinte „rau”. Daca e sa iau exemplul abandonului, de pe pozitia mea de copil traumatizat, partea mea „buna” este activa atunci cand sunt cuminte, bun, “prea bun”, atunci cand sunt atat de bun incat iti este greu sa nu ma iubesti sau sa ma abandonezi, pentru ca iti stimulez dependenta de mine prin toate modalitatile posibile pentru ca mi-e teama ca ai putea pleca. Partea mea „rea” este cea in care te invinovatesc pentru ca ma lasi, pentru ca nu imi acorzi atentie; este partea mea narcisică, cea care ma face sa te abandonez la randul meu atunci cand „ajungi la mâna mea”, partea care te minimalizează si te exploatează in toate modurile posibile fara sa simta absolut nimic pentru tine. Partea ta „buna” (asa cum te percep eu) este cand imi acorzi atentie „mie si doar mie”, iar partea ta „rea” e atunci cand ma repingi, cand ma abandonezi in modul cel mai real posibil, cand devii, ca parinte, inaccesibil emotional sau deseori absent si fizic.

Aceste 4 elemente intra in interactiune si fac sa apara situatiile tipice din viata celor traumatizati. Ei penduleaza intre disperare si extaz, in zig-zag-uri si forfecări nesfârșite, care dau nastere patologiei psihologice si deseori si celei psihiatrice. Partea mea „buna” de copil ascultator si seductiv va cauta permanent partea „buna”, seductiva, din parinte, stabilind o relatie bazata pe speranta: eu sper ca tu, parintele „bun”, ma vei iubi. Iar tu, parintele „bun”, vei fi tentat sa intri, evident, in relatie cu un copil „atât de bun”… Aceasta relatie are o „culoare” tipica, o amprenta usor de recunoscut: este ca o „foame de iubire” a copilului care duce la un atasament foarte puternic de parintele sau; subiectiv este resimtita ca „o mare iubire”, adica are o intensitate exagerata, peste intensitatea obisnuita a sentimentului clasic de iubire. Din exterior se pot vedea lesne aceste relatii fuzionale: mame care isi tin fetele de mana prin oras la varsta adolescentei sau chiar mai tarziu, baietii „mămoși”, tatii adorati de fiice pana la limita suspiciunii unui incest, etc.

Problema apare insa atunci cand, datorita faptului ca nu traim intr-o lume perfecta, parintele „pare să” basculeze catre zona de respingere, de absenta sau doar de neadecvare, la care copilul traumatizat este excesiv de sensibil. Se pune astfel in joc relatia negativa: copilul „rau”, disperat de semnalele de abandon ale parintelui „rau”, care respinge, devine la randul sau revoltat. Practic, dintr-un atasament ce parea perfect, se ajunge la un atasament complet dezorganizat, in care relatia copil-parinte oscileaza ingrijorator, de la idealizare la rebeliune, minimalizare si rejet. Parintele, fiind atras in aceasta dinamica, ajunge instrumentul facilitator al acestui joc, cu atat mai mult cu cat el insusi este mai probabil traumatizat. In final, „în ciuda celor mai bune intenții”, relatia parinte-copil devine un dezastru… si pot fi vazuti copii care fug de acasa (adica „abandoneaza la randul lor”), copii care se izoleaza, copii care santajeaza in toate modurile posibile…

S-ar spune ca aceste situatii sunt „cronica unei morți anunțate”. De cele mai multe ori asa si este. Si totusi mai exista 2 parti – una in copil si alta in parinte – cu care se poate lucra psihoterapeutic; daca nu ar exista, atunci psihoterapia ar fi complet inutila si aceste situatii ar fi complet pierdute. Orice copil mai pastreaza in sufletul sau o parte de sine sanatoasa, nealterata. Mai pastreaza o particica de „bun-simt”, o parte care scapa de efectul distrugator al traumei, o parte ce ramane in contact cu realitatea. Similar, imaginea parintelui nu e complet pictata in alb si negru; exista undeva si o perceptie reala, corecta, a parintelui. Spus altfel, „vraja” traumei nu cuprinde complet personalitatea copilului; el inca poate discerne cum e el in mod natural si cum e un parinte normal. In cazul abandonului exemplificat mai sus, eu stiu in sufletul meu ca nu sunt complet abandonat, iar uneori imi dau seama ca parintele nu e nici bun, nici rau, ci doar… un parinte obisnuit, ca oricare altul, cu bune si cu rele. Iar aceste doua parti, teoretic, pot intra intr-o relatie: sinele sanatos al copilului aspira catre o relatie cu un parinte ideal, „asa cum ar trebui sau ar fi trebuit sa fie”.

A fi un bun terapeut inseamna, in aceste situatii, sa fii capabil sa sustii proiectiile traumatice ale copilului devenit intre timp adult, fara sa ii raspunzi de pe o pozitie de adult abuziv, fiind in acelasi timp capabil sa raspunzi adecvat de pe pozitia unui parinte ideal. Adica, trebuie sa refuzi sa intri in tranzactii traumatice, respectiv sa nu te atasezi de clientul de terapie atunci cand devine seductiv cu tine si nici sa te superi atunci cand te testeaza sa vada daca il abandonezi sau nu, incercand sa te faca sa te simti prost, stimuland prin toate modalitatile posibile rejetul, dorinta ta de a-l pedepsi si a-l abandona. In acelasi timp, trebuie sa fii capabil sa maresti, progresiv, acea parte din personalitatea sa care a ramas sanatoasa, acel self autentic natural care a scapat neatins de trauma. Iar asta o faci jucand rolul unui parinte responsiv, adica un parinte care raspunde adecvat la reactiile si solicitarile copilului sau. Acesta este, simplu spus, reparentajul.

In realitate iti trebuie nervi tari. Daca ai fost si tu, terapeutul, traumatizat, e nevoie sa fii constient cand si cum pacientul apasa pe propriile tale „butoane” vulnerabile. Trebuie sa stii si sa fii constient! Nu ai de ales! Altfel iti bati joc de pacient si ajungi sa-ti faci propria ta terapie pe cheltuiala lui. Si cum el nu e terapeut, intreaga terapie risca sa fie un esec. In al doilea rand trebuie sa fii pregatit sa asculti mult… foarte mult… insumat zile si zile de ascultare… pana clientul capata incredere in tine si pana capata incredere in el sa paraseasca, la inceput doar temporar, dinamicile vechi, traumatice. In final, dupa multa vreme, poti spera ca omul din fata ta va incepe sa-si traiasca viata de pe pozitii netraumatice. Iar tu te poti mandri cu faptul ca „ai reusit sa mai cresti corect inca un copil”… Glumesc… sau poate ca nu…

Pana acum, singura persoana cu care am putut lucra o perioada suficienta pentru a vedea ca a parasit unele reactii traumatice este… propria mea persoana. Mi-au trebuit ani si ani de zile, si durerea si frustrarea este imposibil de transpus in cuvinte. Traumele sunt ca un cancer: se pot vindeca, dar mai bine ar fi fost daca nu le-as fi suferit deloc, iar monitorizarea ulterioara va dura toata viata, pentru a ma asigura ca „boala” nu revine. Nu as putea spune ca tot ce am trait pana acum m-a facut un psihoterapeut mai bun; sunt convins ca cineva netraumatizat ar fi mult mai eficient, desi probabil ca nu va intelege la fel de bine precum inteleg eu durerea clientilor mei. Ramane insa o intrebare importanta: daca nu as fi aflat ce sunt traumele – ce este durerea sufleteasca – as mai fi ales oare meseria de psihiatru si mai apoi pe cea de psihoterapeut? Care om sanatos, netraumatizat, si-ar dori sa facă ceea ce fac eu, și încă să mai simtă uneori și plăcere?!

2 thoughts on “Durerea

  1. Există oameni sănătoși, netraumatizați? Așa cum te naști pentru a muri, cred că prima traumă apare în secundele următoare nașterii, la primul plâns. Am exagerat, dar nu sunt departe de adevăr.

    Like

  2. Leo WhiteWolf

    nu cred ca cei care au fost copii acum 20-30 de ani (si fac parte dintre ei),au fost mai putin iubiti (sufleteste) decat copii de acum o suta dau doua sute de ani,de exxemplu.as putea spune chiar dimpotriva.deoarece pe vremea aia,oamenii erau mult mai ocupati cu munca dezumanizanta la camp,sau in fabrici (primitive,cum era industra atunci),deci numa de alintarea si mangaierea propriilor copii nu le mai ardea,cand se intorceau de la munca.
    de aceea nu cred ca de vina ar fi ” societatea este mai haotică, cu cât intimitatea (sufletească) și iubirea lasă din ce in ce mai mult loc dinamicilor de putere si jocurilor psihopatologice,”
    altfel,nu inteleg cum poate fi o dinamica de tip comunist,daca lumea inca mai crede intr-o foatrte mare masura ca traumele psihologice se trateaza cu preoti,slujbe,etc (si este adevarat,personal vad pe facebook o gramada de oameni cu texte de-alea cu “despre problemele tale sa vorbesti cu dumnezeu,nu cu oamenii”,plus o poza cu ceva biserica/manastire),dar nu vad cum se impaca asta cu comunismul.parca comunismul si religia erau ireconciliabile.
    in afara acestor doua mici “inadvertente”,pot spune,ca un cetatean care am trecut prin abuz emotional timp de ani de zile in familie (doar emotional),ca articolul este foarte bine conceput,,tintit si scris.(banuiesc ca se bazeaza pe terapia lui Rogers,prezenta si in CBT,a acceptarii neconditionate.acceptam persoana,dar nu suntem de acord cu comoprtamentele ei negative,si criticam intotdeauna comportamentul,nu persoana in ansamblul ei.eu comunicare/tu comunicare,plus ceva psiho-dinamice.oricum,foarte interesanta asta cu “reparentajul” 🙂 )
    ma tem ca stilul de “parenting” cel mai raspindit in 99% din femiliile din Romania,este complet gresit,si 99% din practicile pe care le au parintii sunt gresite,si nu le fac decat rau odraslelor.
    ca romanul nu-si bate nevasta/copiii,el ii “atinge”.
    si da,in viata in general,cel mai mult rau mi l-au facut idiotii “cu bune intentii ” (alta chestie specific romaneasca) care imi voiau doar binele,si ma invatau numai de bine.
    iar scuza cu “nu stiam ca e rau ce facem,mamica” care este de obicei omniprezenta in Romania,dupa ce copilul a implinit o anumita varsta,si le demonstreaza parintilor ca au facut numa tampenii,este doar atat: o scuza penibila,care nu numai ca nu rezolva nimic,dar intradevar,il face si pe copil (devenit acum adult) sa-si “abandoneze” parintii,bunicii,etc

    ultimul rand si jumatate este extraordinar.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s