Tot Ea

Deșertul se întinde peste tot in jurul nostru. Un vânt uscat bate in lumina din ce in ce mai slabă a amurgului, in timp ce umbrele se lungesc in jurul nostru. Sunt bucuros sa ma întorc în sfârșit acasă, la cortul meu, după o lungă călătorie.

Ma întâmpină cu o îmbrățișare delicată. Este înveșmântată in haine ușoare, fine, care se unduiesc in adierea vântului. Are fața acoperita cu un voal dupa obiceiul locului, pentru ca suntem intr-o tabără de beduini. O iau in brate si ii simt trupul subțire. Imi spune ceva dar nu imi aduc aminte. Insa stiu ca este ea pentru ca ma întâmpină acea senzație ca este ea si nu alta, desi aici, in aceasta lume, este mai înaltă – aproape cat mine – si mai zveltă.

Ma surprind gândind ca ea nu e asa in realitate, in realitatea timpului meu prezent. Oscilez intre „atunci” si „acum”. Atunci era inalta si imbracata in acele voaluri; acum este mai mica de statura si imbracata in haine obisnuite. Si totusi… aceeasi senzatie… acelasi sentiment imposibil de descris in cuvinte… aceeasi senzatie ca tot ea este… tot ea a fost… si atunci si si acum…

Umbrele cuprind acea lume veche, acea existenta pierduta undeva, cândva, in negura timpului. Prezentul se apropie vertiginos de mine, pe masura ce senzatia acestei lumi creste in intensitate. Caci asa percep eu lumea: prin senzatii. Acea lume era o senzatie, aceasta lume e alta senzatie, eu sunt o senzatie, ea este alta senzatie, dar fiecare senzatie este unica, usor de recunoscut. Eu le spun senzatii dar alții poate că le spun vibrații. Sau culori si combinații de culori. Sau sunete si armonii. Oare cum as putea descrie in cuvintele acestei lumi ceea ce spiritual se simte altfel?! Nu exista corespondent in aceasta realitate. Asa ca ii spun, simplu, senzatie, sentimentul ca ceva este ceea ce este si nimic altceva.

Cand am intalnit-o aici nu am avut niciodata sentimentul ca ne stim de alta data, ca ne-am mai intalnit. Nu a fost o revedere, o reintalnire. Mi-a fost complet straina. Nu am recunoscut cunoscutul, nu am avut fantezii, nu am simtit nimic. Ne-am intersectat absolut – dar absolut – intamplator. In cel mai improbabil loc. In cea mai obscură fundătură dintre toate fundăturile. Nimic nu s-a clintit in interior.

Si totusi in alte lumi… si totusi din alte lumi… ne cunoaștem. Nu, nu ne-am intalnit acum pentru prima data; am mai fost cel putin o alta data impreuna. Tot asa. Tot eu si ea. In alt loc. In alta vreme. Si in cu totul alta civilizație. Eu m-am schimbat, acum arat altfel. Ea e si ea schimbata, si cand o strang in brate acum, o simt diferita de cea de atunci. Si totusi stiu ca e ea. Chiar daca strângerea e alta. Cand se apropie de mine, in vis sau in realitate, o recunosc dintr-o mie.

Cand va citi asta o sa-mi spuna ca totul e o prostie. Ca nu crede in asa ceva. Ca nu exista dovezi, ca nu e nimic palpabil, ca sunt prada fanteziilor si viselor de noapte.

Si atunci spunea la fel.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s