Lumea din Adâncuri

Victima – o femeie blonda si frumoasa – ma astepta goala, intinsa pe jos. A fost judecata si acum isi asteapta pedeapsa cu moartea. Eu… sunt calaul.

Ma apropii de ea si o privesc. Nici o urma de regret pe fata ei, nici o urma de frica. Suntem aici pentru a pune in scena pedeapsa si nimic mai mult. Eu imi voi face treaba, ea va muri, iar eu imi voi continua viata mai departe. Fara lamentari, fara implicare emotionala. Rece. Calm.

Modalitatea de executie este simpla: golirea de aer, pana toata suflarea din ea se va fi pierdut in exterior. Femeia din fata mea este de fapt doar o figurina din plastic umflat, ca o jucarie de cauciuc, desi la exterior pare atat de umana. O femeie gonflabila, desi aceasta conotatie nu imi trece prin minte si nu realizez asemanarea cu femeile gonflabile din „realitatea” vietii mele constiente. Aici, in vis, am in fata doar o femeie „foarte reala” despre care stiu bine ca e doar un invelis tinut in tensiune de aerul din interior.

Firesc, natural, ma apropii de bratul ei stang si ii deschid cu usurinta supapa care tine aerul captiv in ea. Apoi o las intinsa pe jos, privind-o de sus si stand in picioare, in sunetul distinct al aerului care iese cu presiune.

Initial totul e liniste. Vad cum bratele si capul femeii incep sa se deformeze, sa fluctueze ca volum. Apoi brusc, femeia se ia cu mainile de cap si incepe sa geama de durere. O privesc cu o unda de regret. Mai apoi, cu un urlet, femeia isi duce mainile la piept. Gandesc: „au inceput durerile de inima”.

Dupa o scurta vreme, femeia este cuprinsa de spasme, ducand mainile cand la cap, cand la inima. Situatia devine dramatica pe masura ce aerul continua sa iasa prin supapa, accelerat si mai mult de agitatia ei. Linistea de dinainte de executie este inlocuita de o stare emotionala de apasare. Ma uit la ea cum se zvarcoleste si pana la urma nu mai pot rabda. Ingenunchez la picioarele ei care sunt deja aplatizate datorita aerului pierdut, pun cotul pe abdomenul ei si ii rabatez picioarele peste ea, asa cum impaturi o haina. Asta face ca volumul de aer din zona inimii si din cap sa creasca brusc, aerul din picioare umfland partea superioara a corpului pentru cateva clipe, ceea ce duce la atenuarea temporara a durerilor. Continui sa stau cu cotul pe ea, privind-o un pic peste umar, in timp ce aerul ii iese in continuare prin supapa din bratul stang. In linistea ce se asterne imi aud glasul:

– S-a meritat cu adevarat sa vii in forma fizica pe aceasta planeta nenorocita? Ce rost a avut totul?

Zgomotul si lumina zilei ma trezesc inainte de a mai visa continuarea. Un vis ciudat, complet scos din context. Fac inventarul evenimentelor recente si imi dau seama ca visul nu are legatura cu nimic. Apoi imi aduc aminte ca exista un inconstient colectiv, din care apar, uneori, strafulgerari imposibil de inteles. Apoi imi amintesc ca am mai visat o tornada inainte de acest scenariu al femeii umflate cu aer, un cer negru si un oras devastat… Sa fie femeia o posibila imagine personalizata a Romaniei?

Oamenii se impart in trei categorii: cei ce vad, cei ce vad atunci cand li se arata, si cei care nu vad nicicum. Cei care nu pot vedea vor spune ca am innebunit. Cei care vad, au inteles deja simbolurile multiple din vis. Asa ca au mai ramas cei care vad atunci cand li se arata.

Eu cred ca in aceasta viata fiecare jucam niste roluri. Unii suntem calai, altii suntem victime. Unii sunt chiar judecatori. Felul in care s-au repartizat rolurile constituie o problema: putem spune ca s-au repartizat aleator sau putem spune ca s-au repartizat dupa o regula care nu ne este accesibila la nivelul nostru de constiinta. Ca este adevarata prima varianta (noroc sau ghinion) sau a doua varianta (karma, planul Divinitatii pentru noi, etc.)… nu ne ajuta cu nimic, pentru ca oricum nu putem schimba ceva. Astfel, intre mine – calaul din vis – si femeia blonda – victima mea – nu este nicio diferenta: suntem unul si acelasi lucru. Separarea dintre noi este, daca putem spune asa, didactica; fiind separati, este posibila punerea in joc a scenetei, si ulterior, e posibila tragerea unor concluzii care pot deschide perspective noi.

Ceea ce e frapant in tot visul este raceala, detasarea cu care se desfasoara. Se duc la indeplinire anumite lucruri si doar atat. Pana la faza cu suferinta. Atunci, calaul din mine cedeaza si trece la actiune pentru a curma mai repede suferinta victimei. Calaul din mine – ucigasul din mine – criminalul din mine – ucide cu sange rece, curat, fara placere, fara patima. Nu savureaza sunetul gemetelor, nu prizeaza imaginile de groaza ale unei agonii prelungite. Criminalul din mine elimina, lichideaza, rapid, eficient, fara teatru. Fara sentimente, fara emotii inutile. In plus, spre deosebire de alti criminali singerosi, care isi lasa victima intr-o balta de sange, care o mutileaza, eu ucid cu un simplu gest precis, tintit: caut punctul vulnerabil – supapa mortii – si actionez doar acolo. In vis ating femeia doar o singura data, atunci cand ii deschid supapa. In rest, las cauzalitatile sa isi faca efectul. Este similar cu a taia o artera importanta din corp: o deschizi si apoi lasi sangele sa curga firesc, pana la golirea suficienta pentru a cauza un stop cardiac. Similar face si un macelar la abator cand omoara o vita. Nu e nevoie sa iti chinui victima; e nevoie doar sa lovesti acel punct vital care ii sustine intregul esafodaj. Restul sunt detalii.

Frapeaza notiunea de construct, de artificial, data de natura victimei – un invelis umflat cu aer. In sens strict, materia fizica e mai mult „goala” decat „plina”, daca e sa o privim la nivel atomic: un nucleu mic si niste nori de electroni ce graviteaza la „mare” distanta, astfel incat „spatiul gol” e mai semnificativ decat „spatiul plin”. Un alt sens este cel al formei aleatorii: acelasi aer poate sa umple „persoane” gonflabile care arata diferit dar care sunt in esenta acelasi lucru. Totusi, pana la finalul visului, esenta femeii imi scapa. Desi nu visez victima pana la capatul agoniei, sunt sigur ca alaturi de aer o paraseste si acel „ceva” necunoscut – unii ii spun spirit – care face ca ea, victima, sa fie ea si nu alta. Chiar daca, ipotetic, cineva ar umfla la loc corpul ei, inchizand supapa, nu ar mai putea-o invia niciodata. Acel spirit necunoscut, care a salasluit vremelnic in ea, este imposibil de capturat; atunci cand conditiile vietii nu mai sunt reunite, atunci cand „ramane fara aer”, acel spirit dispare, pleaca in necunoscutul din care a venit.

Atunci cand „pierdem aer”, adica atunci cand traim, cand ne inscriem pe linia ce uneste nasterea cu moartea, avem momente cand nu stim ce sa gandim (si ne luam cu mainile de cap) si momente cand nu stim ce sa mai simtim (si ne doare inima). Cele doua aspecte – ratiunea si emotia – sunt clar prezentate in vis.

Intrebarea sardonica din finalul visului este retorica – nu asteapta raspuns – si este autoadresata. Fiecare om are in sufletul lui o ultima intrebare sau o ultima afirmatie in fata mortii. Un ultim gand. Sau, pentru unii, o ultima emotie. Ea ilustreaza pozitia esentiala a unui individ fata de el insusi, fata de lume, fata de ceilalti. Ce da vietii mele un sens? Care e ultima mea temelie? Ce valoare are viata mea? Ce pot spera? Imi place viata mea? E bine ca traiesc, ca sunt? Cine sunt de fapt eu?

M-am gandit mult (cu mintea constienta) de ce nu am salvat femeia din vis de la moarte. Nu m-am implicat. Nu i-am pompat aer inapoi, nu i-am inchis supapa, desi puteam oricand sa o fac. M-am multumit doar sa duc la indeplinire o decizie a altcuiva, posibil a judecatorului. Am fost doar un bun executant. Mi-a lipsit atat initiativa cat si spiritul independent. Sau poate… nu am mai dorit sa ii mai dau o sansa. Am considerat ca nu mai merita „salvata situatia”, ca oricum „este totul pierdut”… Oare fac la fel si in viata „reala”?

Visele deschid lumi in care se prezinta realitatea „asa cum este”. Fiecare om este un ghem de contradictii, un haos in care coabiteaza atat victima cat si ucigasul. In viata noastra constienta incercam pe cat posibil sa acoperim tot ceea ce e umbra si sa scoatem la iveala o masca acceptabila social. Si deseori, o masca acceptabila inclusiv pentru noi insine. Profesia de psihiatru si mai ales cea de psihoterapeut (daca iti pasa si doresti sa fii mai mult decat aceste doua cuvinte scrise pe o parafa) inseamna sa ai curajul sa navighezi prin lumea ta interioara si prin lumea interioara a pacientilor sau clientilor tai, stiind ca anumite elemente sunt comune, se repeta, pot fi recunoscute. In lumea visului nu exista mecanismele de aparare psihologice prezente in viata constienta, ceea ce inseamna ca experimentezi autentic totul, simti si gandesti autentic totul. Asta nu inseamna ca in viata constienta vei pune in scena tot ceea ce visezi. Inseamna insa ca, la nivel de potentialitate, in tine este disponibil tot evantaiul de roluri, actiuni, ganduri si emotii.

In acest vis, naratorul este ucigasul, calaul. Totusi, la fel de bine in alt vis s-ar putea ca naratorul sa fie victima. Ambele sunt parti sau roluri din lumea visului. Daca as fi trait visul din pozitia victimei, as fi avut probabil un cosmar, din care m-as fi trezit probabil cu senzatia de sufocare, cu dureri de cap si de inima, si avand inca in fata ochilor un criminal paradoxal, sardonic si totusi empatic, care mi-a curmat rapid suferinta pentru a ma putea trezi mai repede. Lumea visului este o lume a perspectivelor multiple, in care totul trebuie privit nu ca printr-o lentila obisnuita ci ca printr-un cristal cu multiple fatete, fiecare fateta prezentand o alta versiune. Astfel, a intelege un eveniment inseamna a anticipa toate modalitatile prin care el s-ar putea desfasura, privindu-l din toate perspectivele posibile din care ar putea fi inteles.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s