Tic-Tac

Telefonul sună prelung. Îl ridic și o voce de asistentă spune că are nevoie de un consult la pat. Adică o consultație pentru care trebuie să mă deplasez la patul unui bolnav care nu se poate ridica pentru a veni în cabinetul meu. Îmi notez numărul de salon și închid. Apoi răsuflu adânc: e prima mea consultație la oncologie.

Aici, în acest spital unde lucrez, pe lângă partea de consultații în ambulatoriu, există și o parte interdisciplinară, în care consult prin tot spitalul, la cererea medicilor de pe celelalte specialități. Este o parte dificilă din psihiatrie, pentru că trebuie să ai habar despre bolile organice și trebuie să stăpânești bine psihiatria și mai ales reacțiile adverse ale diferitelor medicamente. Consultațiile interdisciplinare nu îți lasă timp „să citești într-o carte acasă după program pentru a doua zi” sau să eziți prea mult; trebuie să te pronunți asupra unei probleme imediat, în timp record, deseori pe informații insuficiente sau incomplete. Și trebuie să o faci bine, pentru că viața pacienților depinde de deciziile tale, mai ales atunci când aceștia se află pe terapie intensivă sau pe secții în care sosesc multe urgențe. Problema oncologiei este însă delicată din mai multe puncte de vedere. În primul rând, este vorba despre moarte. În al doilea rând, spre deosebire de celelalte specialități în care scopul tratamentului este curativ (adică vindecarea pacienților), pe oncologie deseori scopul este paleativ (adică nu mai vindeci pacienții, ci urmărești ca viața rămasă și moartea acestora să fie cât mai confortabilă, pe primul plan fiind calitatea vieții și mai puțin timpul rămas din viață). În al treilea rând… nu e vorba doar despre moarte, ci mai ales despre suferință.

Secția de oncologie mă întâmpină cu o atmosferă apăsătoare. Simt că mi se pune un nod în gât în timp ce trec prin fața saloanelor cu paturi îngrămădite și cu pacienți care așteaptă să moară. Ajung la cabinetul asistentelor unde, cu o voce din altă lume, spun cine sunt și pentru ce am venit. Asistentele îmi întind dosarul pacientului și mă lasă în pace. Femeie, 40 de ani, cancer inoperabil în abdomen. A făcut citostatice și radioterapie, fără prea mult succes. Anemică, slabă. Mă uit pe tratament și mi se pare ok. Cer să o văd.

Mă întâmpină imaginea unei femei care stă la pat fără să se poată mișca. Două tuburi îi ies din abdomen, unul pe stânga și unul pe dreapta, în continuarea rinichilor. Aflu că tumoarea din abdomen a crescut atât de mult încât îi comprima căile urinare, astfel că urologii au fost obligați să îi pună sonde pentru a evita un blocaj renal, urina ne mai având pe unde să fie eliminată. Imaginea celor două sonde ce se termină cu pungi în care curge permanent urina este greu de privit chiar și pentru un medic. Mă strâng în mine și pe față scap o expresie de părere de rău. Pacienta mă citește și îmi susține privirea. Este cu 3 ani mai în vârstă ca mine…

A venit pentru o infecție la rinichi. Microbii au urcat probabil de-a lungul sondelor și s-a trezit cu insuficiență renală. Acum este bine, sub tratament cu antibiotice. O întreb de ce colegii oncologi m-au solicitat pentru consult psihiatric. Îmi spune că nu știe. Este „bine”. Urmează tratamentul. Spera ca tratamentul citostatic să îi micșoreze tumora, astfel încât să devină operabilă. Privesc la cutia cu Odansetron de pe noptieră, moment în care pacienta îmi spune că acesta, un medicament pentru greață, o ajută să nu verse atât de mult, pentru că citostaticele îi dau senzație de vomă. Mă uit mai bine la ea, moment în care observ că pacienta are un batic pe cap. Mă gândesc că probabil i-a căzut părul de la citostatice și îmi schimb din nou privirea pe sonde, prin transparența cărora se poate vedea cum curge urina galbenă.

O întreb de când e bolnavă. Îmi spune că din primăvară. Mi se pare un timp foarte scurt, acum fiind toamnă. Îmi spune că a slăbit mult și că nu are poftă de mâncare. Prin minte îmi trece reflexul de a spune să ia niște vitamine pentru pofta de mâncare, dar mă opresc. Îmi aduc aminte simultan de două lucruri: în tratamentul din dosarul ei erau trecute vitaminele B1 și B6; în același timp, îmi aduc aminte că la cancere e interzis să se dea vitaminele din grupul B, pentru că acestea stimulează creșterea tumorilor, practic „hrănind” tumora și nu organismul care suferă. Mă înfurii brusc pe aparenta lipsă de competență a oncologilor, după care îmi dau seama cu groază că nu despre asta e vorba. Fiind psihiatru, eu tratez curativ, adică am ca scop vindecarea. Pacienta din fața mea este tratată paleativ, adică scopul e confortul. I se dau vitamine ca să aibă poftă de mâncare, chiar dacă asta agravează cancerul. Nimeni nu se așteaptă să se mai poată face ceva pentru ea, așa că e lăsată să se bucure de timpul rămas, indiferent de consecințe, stimulându-i-se pofta de mâncare care ii lipsește atât de mult. Nu contează cât timp a mai rămas… oricum e prea puțin… Dacă s-ar putea, probabil că ar lăsa-o să fumeze și marijuana sau alte droguri. Mai contează că devine dependentă? Mai contează cu adevărat ceva?

Mă uit la ea în tăcere o clipă și îmi spun în minte că mă uit la cineva care va muri în curând. Mă uit la privirea ei, mă uit la corpul ei schilodit de tuburile care ies din el, mă uit la burta ei un pic mărită și, cu ochii minții, vizualizez cum șade în ea tumora aia mare, despre care dosarul mi-a spus deja că a trimis metastaze în împrejurimi, la ganglioni și la celelalte organe din vecinătate. Mă uit la ea și realizez că și eu va trebui să trec prin ceea ce va trece ea în curând, adică prin moarte, doar că, după toate probabilitățile, voi ajunge în fața morții mai târziu, când ea va fi deja plecată. Dar… voi ajunge și eu într-o zi, cu certitudine, în locul ei. Nimeni nu va scăpa din lumea asta fără să nu moară…

În psihologie se spune că moartea ce planează asupra celor în fază terminală activează în cei din jurul lor perspectiva propriei lor mortalități. Nu te doare atât de mult suferința și moartea cuiva, mai ales străin, cât te doare posibila ta suferință și certa ta moarte. Și da… când privești abisul în ochi, acesta te privește înapoi….

O întreb dacă doarme bine. Nu, nu doarme. Tresare din somn. Vrea să se ridice brusc și să plece, dezorientată. Mă întreb dacă nu are și metastaze cerebrale, moment în care îmi aduc aminte că anxietatea, frica, poate genera simptome foarte bizare. Stabilim împreună că un tratament calmant ar fi cel mai bun. Totuși, caut prin întrebări indirecte să aflu dacă nu e depresivă. O întreb la ce se gândește când nu doarme noaptea. Îmi răspunde că se gândește la trecut: nu e căsătorită, nu are copii, nu rămâne nimeni în urma ei cu excepția unei mame în vârstă de 80 de ani. Apoi, oarecum nonșalantă, îmi spune că mama ei a fost bolnavă de cancer în urmă cu câțiva ani, că au mers împreună la oncologie și că mama ei s-a vindecat. Simt că în mine se insinuează acea senzație inconfundabilă de absurd, în timp ce realizez că mama de 80 de ani, supraviețuitoarea unui cancer, își va îngropa fiica de 40 ani, care va muri de cancer. Mă revolt. Dar nu am ce să fac. Pacienta îmi întrerupe șirul gândurilor spunându-mi că, în afară de trecut, se mai gândește și la prezent. Este o pacientă activă, veselă, plină de viață – cel puțin asta văd eu în structura ei de personalitate. Îmi spune că atunci când a aflat de cancer a râs, venind cu zâmbetul pe buze de la spital și fiind sigură că îl va învinge așa cum și mama ei a reușit. Doar atunci când i s-au pus cele 2 tuburi în rinichi și i-au fost scoase în exterior la piele, și-a dat seama că situația e nasoală rău. Și-a dat seama că totuși cancerul ei este serios și că riscă să moară.

O întreb dacă noaptea, când nu doarme, nu se gândește și la viitor, la ceea ce va veni. Răspunsul ei mă șochează:

– Care viitor, domnu’ doctor? Nu, nu mă gândesc la viitor pentru că pentru mine viitorul nu mai există! Există doar prezentul, atâta cât îl mai am! Și trecutul, amintirile, cu care nu mai am ce să fac! Pentru mine, viața este doar ACUM!

În urechea mea interioară mi se pare că aud un ceas care face tic-tac, tic-tac… Femeia știe că nu mai are timp. Chiar nu mai are timp pentru nimic. Timpul ei a trecut. Sau, mai bine zis, timpul ei nu mai există. A rămas doar cu prezentul. Iluziile viitorului și trecutului au fost spulberate.

Pacienta izbucnește în plâns în timp ce rămâne cu o mână proiectată în fața ei, parcă apărându-se de ceva inexistent, și repetând de mai multe ori faptul că nu mai are niciun viitor. Mă simt prost. Îmi dau seama că trebuie să-i prescriu și un antidepresiv. Ii propun și acceptă. Mă gândesc însă că antidepresivele își pot face efectul și după 2-3 săptămâni… adică s-ar putea să moară între timp… Dar, cum nu sunt oncolog și nu pot aprecia cam cât mai are de trăit, i le prescriu totuși.

O întreb după o vreme dacă s-a gândit să se omoare, luând în considerare perspectiva sumbră și lipsa de viitor. Îmi zice că nu, că e credincioasă, dar privirea ei are ceva enigmatic… În fața suferinței și a morții, mulți ignoră faptul că a te sinucide este considerat un păcat de către religie și un bilet sigur către iad; mulți înțeleg, în ultimele momente, că atât iadul cât și raiul au fost aici, în această lume.

Se mișcă puțin în pat și se strânge de durere. O întreb ce are și îmi spune că de ceva vreme o tot doare spatele. Îmi aduc aminte că primește un medicament pentru durere, o morfină. Mă gândesc că ar putea fi escare din cauză că stă la pat. Dar un gând mai realist îmi spune că stă de puțin timp în pat, deci mai probabil are metastaze osoase. Cum nu citisem nimic despre asta în dosarul ei, prefer să cred că o doare spatele doar de la stat prea mult în pat; am nevoie și eu să mă autoiluzionez cu ceva…

S-a mai obișnuit cu mine. Vorbim de ceva vreme și a căpătat încredere. Îmi spune deschis că îi este frică de moarte și de suferința care urmează. Îmi spune că e prea tânără, că nu a apucat să își întemeieze o familie și că regretă asta, că și-ar fi dorit să mai aibă timp, că nu și-a imaginat niciodată că se va sfârși în acest fel și atât de repede… Sunt cuvinte greu de ascultat, sunt cuvinte spuse cu o imensă disperare a omului care știe că pierde cu fiecare clipă bătălia cu ceva mai puternic decât el.

Ce aș putea să îi spun? Să se roage? Să creadă în Dumnezeu și asta o va salva? Să îi spun bazaconii că o așteaptă o lume mai bună? Cine ar avea tăria sau nemernicia să spună așa ceva unei alte ființe umane aflată în asemenea situație?

După o vreme și alte câteva sfaturi și asigurări în care nici eu nu cred, mă ridic și o salut. Ies din salon și dau cu ochii de o rudă de-a ei, cu ochii roșii de plâns, care mă aștepta pe hol, dincolo de ușa închisă. Mă opresc să îi povestesc un pic despre pacientă și să îi ofer o minimă susținere sufletească. După care, mă îndrept către cabinetul unde asistentele pregătesc agale niște tampoane de tifon. Scriu în dosarul pacientei recomandările și apoi le explic și prin viu grai asistentelor, care mă ascultă impasibile. Au o muncă foarte grea, cu un burnout imens, motiv pentru care s-au adaptat pentru a rezista. Sunt extrem de bucuros când pășesc în exteriorul secției de oncologie. Aproape că fug pe scări pentru a pune cât mai mult spațiu între mine și această secție. Din fericire, pe majoritatea pacienților de acolo, va trebui să îi văd doar o singură dată.

5 thoughts on “Tic-Tac

  1. Georgescu

    Eu lucrez într-o secție de oncologie. Fiecare pacient e văzut de la început de un psiholog. Și dalia dacă aceasta considera necesar.
    E crunt totul… Sa anunți un diagnostic fatal, sa știi ca nimic nu poate opri boala, în cel l-ai bun caz prelungești viata cu un timp sau doi cul spunea Marin Sorescu. Apoi la un ment dat revezi pacientul ptr ultimele clipe și ii alini suferinta. Il sedezi sa nu asiste la propria moarte….
    Si asta face parte din munca zilnica… Oare cum putem rezista? Cum putem veni acasă sa ne întâlnim. Familia, sa radem, sa facem p’anuri de viitor când zilnic trăim în compasiune, teama de moarte, văzând suferinta celorlalți care nu mai au viitor iar prezentul e asa dureros… As putea scrie un roman… Plecam acasă seara spunând ca trebuie sa profitam de viata….. Da, sa profitam iar mâine începe o noua zi….

    Liked by 2 people

  2. Multumesc Domnule Doctor pentru acest excelent articol. Un astfel de ‘Memento Mori’ este ca o palma parinteasca pentru toti ‘deprimatii de carton’ ca si mine care nu vad cat de norocosi sunt si cat de multe pot sa realizeze cu ceea ce au si care se complac sa isi traiasca viata de pe o zi pe alta. Extrem de trista situatia acestei femei. Ma rog pentru ea.

    Liked by 1 person

    1. E genul de articol pe care l-am scris mai mult pentru a ma elibera emotional si mai putin pentru a fi citit de altii. Incerc sa evit in ultima vreme negativul si realismul excesiv, dar asa a iesit, asa a vrut sa fie scris… Câteodată ma surprind gandindu-ma de ce am ales o profesie a suferintei… Oare nu puteam sa lucrez si eu cu frumosul sau cu emotii placute?! Sunt multe zile in care ma gandesc la asta…

      Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s