Not Without A Fight

Ochii imi mai raman atintiti pentru cateva clipe pe ecranul calculatorului in timp ce sesiunea securizata se inchide pentru ultima data. Este ultima mea zi de lucru in Franta. In cateva zile voi ajunge iar in Romania…

Cu cateva minute in urma am vorbit cu o psihiatra franceza cu multa experienta care a recunoscut – acum ca am demisionat si e vremea sa se spuna lucrurile pe fata – ca am fost unul dintre medicii care au rezistat cel mai mult pe sectia de urgente, o sectie pe care ea abia a putut sa faca fata cat a tinut locul altora. Realitatea e ca posturi bune nu se mai gasesc de ceva vreme in spitalele franceze, iar ca sa gasesti ceva cat de cat bun ai nevoie de recomandari. Iar eu nu am avut. Asa ca m-am inhamat la o munca inumana si, pe fondul degradarii puternice a conditiilor de munca la nivelul intregii Frante, a venit momentul in care mi-am dat seama ca nu se mai merita. Programul de 12 ore (lucru efectiv plus drumul pana la serviciu), weekend-urile facute praf de garzi si astreint-uri, nu imi mai lasau loc de nici o viata personala. Ma transformam intr-un robot, un robot performant care lucra la cel mai inalt nivel, dar totusi un robot. Iar pentru mine, robotizarea este o oroare, un cosmar. Asa ca am spus stop, alegand sa valorizez umanitatea din mine. Toti cei care lucreaza in strainatate si defileaza la intoarcerea in Romania cu salarii de mii de euro si cu cat de fericiti sunt, spun doar minciuni; banii sunt putini si nu ai timp de nimic in afara de job. Cine e curios cat de faina e viata in strainatate, n-are decat sa mearga acolo si sa o traiasca pe propria-i piele.

Un sunet melodios ma scoate din reverie; un email nou pe mobil. Il deschid si simt cum ma cuprinde o lehamite nesfarsita: inca un refuz. In urma cu cateva luni am demarat un proiect de afacere cu un potential foarte mare. Am batut la toate usile, am tras toate sforile pe care le puteam trage, cautand sa finantez o parte din el. M-am zbatut, am calatorit pentru a intalni investitori, am facut liste de sute de „angel investors” si „venture capital companies” si le-am trimis email-uri la toti. Din aproape 500 de email-uri trimise pe mai multe continente am primit vreo 10 raspunsuri, toate negative. Dar am invatat enorm despre aceasta industrie a start-up-urilor si cat de goala de sens este toata publicitatea din jurul lor. Toti banii sunt investiti in proiecte stupide si inutile, in timp ce ideile care pot realmente schimba o lume, raman pe margine din lipsa de… iarasi… recomandari.

Imi inchid aplicatia de email de pe mobil si mai privesc o data fundalul ecranului mobilului, o imagine cu zgarie-nori din Frankfurt. Am fost acolo la un interviu pentru Comisia Europeana. Am aplicat la toate joburile posibile si imposibile la nivel de Uniune Europeana, fara nici un raspuns favorabil. Am aplicat la doctorate si chiar la posturi din cadrul Organizatiei Mondiale a Sanatatii, folosindu-mi expertiza si experienta internationala. In momentul in care am vazut cam cine ocupa posturile respective, cam cine era ales sa aiba putere, am ajuns la o concluzie surprinzatoare: cei cu recomandari sunt propulsati in functii, chiar daca sunt niste prosti. Imaginea idealizata pe care o aveam despre Vest si despre responsabilii ce lucreaza la nivel international si iau decizii pentru noi toti s-a spart in mii de cioburi, rezultand o realitate oribila, realitatea coruptiei si mediocritatii ajunse la carma omenirii…

Fac o pirueta pe scaunul rotativ si mai arunc o privire pe geamul biroului. Acest birou a fost al unui psihiatru care s-a pensionat in urma cu cateva zile. Intamplarea a facut ca sa ne intersectam vietile exact acum, astfel ca a fost liber sa-mi spuna ce credea despre viitor fara sa ii mai fie frica de consecinte. Mi-a zis ca e fericit ca pleaca in pensie, ca mai putea sta, dar nu a vrut, ca birocratia si proasta guvernare a sufocat societatea vestica si ca totul e in cadere libera desi e cosmetizat. A fost o discutie interesanta cu un francez-francez, de origine franceza. Mi-am permis atunci sa ma proiectez peste ani si sa imi imaginez ce va fi in viitor. Scenariile optimiste erau excluse.

Ceasul bisericii din incinta spitalului bate prelung sfarsitul ultimei zile. Imi trece prin minte ceea ce mi-a spus mama mea demult, atunci cand plecam pentru prima data in Franta, anume ca „nu se merita”. Imi e ciuda ca trebuie sa ii dau dreptate si ca toata zbaterea mea a fost inutila, revenind de fiecare data in Romania, ca un puscarias care recidiveaza si trebuie readus in inchisoare pentru a ispasi pentru a nu-stiu-cata oara aceeasi pedeapsa, fiind incapabil sa invete din propriile sale greseli.

Ma gandesc ca poate nu merit sa traiesc afara. Ma gandesc ca poate ca merit sa ma chinui in mocirla din Romania, acolo unde nimeni nu ma mai cunoaste sau nu mai pare a ma mai cunoaste… Ma gandesc insa si la mentorul meu, Carl Jung, care spunea ca pana la varsta de 40 de ani experimentam si mai apoi incepem sa traim. Poate ca toate acestea au fost necesare pentru ca sa scap de anumite iluzii si de orgoliu, si sa devin ceea ce sunt acum, ceea ce am fost dintotdeauna…

De mai mult timp traiesc la marginea unei paduri, intr-o casa pe malul unei ape. Sunt in complet anonimat si ma simt bine asa. Ma dedic pasiunilor mele si revin treptat la ritmurile vietii romanesti. Este dureros sa cazi de sus, dar este o reajustare necesara. In urma cu ani scriam cum eu, capitanul, urcam la bordul vasului vietii mele, neexperimentat, dar hotarat sa conduc totul prin furtuni catre visele mele. Azi stiu ca a fost o eroare; nu am avut niciodata puterea de a-mi conduce vasul, de a-mi controla propria viata… m-am jucat doar de-a capitanul…

Post Scriptum

Not without a fight provine din expresia englezeasca I won’t give up without a fight care inseamna ca nu voi renunta fara lupta sau fara ca mai intai sa ma lupt. Crezul meu este ca, daca tot ai inceput o lupta, este bine sa mergi pana la capat, pana la paroxism, „pana in panzele albe”, chiar si in cazul in care poate intrezaresti esecul… sa iti permiti sa ai curajul sa faci lucruri aparent imposibile sau iesite cu totul din cadrul existential obisnuit in care traiesti.
Nu fara lupta” este o atitudine; ea nu poate fi explicata sau invatata – o ai sau nu o ai. Este o pozitie de rebeliune, de provocare si de sfidare pe care o iei in fata sortii potrivnice. Este insa corect din punct de vedere psihologic sa duci lucrurile pana la sfarsit, fie pentru a-ti indeplini visele, fie pentru a-ti pierde niste iluzii.

7 thoughts on “Not Without A Fight

  1. Ionel

    Don’t make me sad again. I see you a fighter , don’t give up to your dream. I hope you will find a better place . Why don’t you try Malta ? Read about it. Wish you a good life !

    Like

  2. Mihaela

    Fiecare zi e o noua provocare, indiferent cine suntem si unde traim. E un cliseu, stiu, dar trebuie sa luam lucrurile cum ne vin si sa mergem. Chiar daca simtim ca nu mai putem.

    Like

  3. dr.stefan kecskemeti

    Dragul meu mai tânăr coleg, ultimul din familia mea, înafară de cei mutați prin cimitirele patriei, te urmăresc de o bună bucată de vreme, ultimult tău scris mă îndeamnă la aceste rânduri, până la patruzeci de ani nu am primit nici un fel de pașaport, apoi mulți ani am bătut inițial anual apoi la doi ani, datorită capriciilor familiei domnitoare Cehoslovacia, odată pentru câteva zile și polonia, am refuzat și azi regret, călătoriile ”organizate” pentru bișnițari pe la Moscova sau Leningrad și țările Baltice, și mai mult regret că am pierdut șansa Asiei Centrale, dar după ce tata reprimise cetățenia germană în RFG am avut ( și m-am mirat că am primit pașaport ) repetate ocazii de a cunoaște ”lumea de dincolo” atunci tăceam, acum pot recunoaște, de fiecare dată am fost întrebat de puținii plecați din țară, pentru ce nu rămân ? Nu am răspuns dar am avut un ciudat simț al datoriei ( indus de educația primită de la bunica mea ) deoarece prin 1960 încă student fiind la medicină m-am angajat în ctitorirea pe atunci numite neuropsihiatrii infantile. Dealtfel tata care revenise în Germania tinereții sale mi a răspuns la întrebarea mea : cum trăiesc foști mei concetățeni pe la voi ? constant cu propoziția material foarte bine ( era spre sfârșitul Wirtschaftswunderului ) dar spiritual sunt și nu recunosc acest lucru, foarte, foarte nenorociți. După aceea s-a părut că se schimbă lucrurile și pe la noi, puțin mai târziu ca în restul ”țărilor socialiste” și pentru foarte scurtă vreme. Și totuși sunt aci, în ciuda cântecului sirenelor. Vreau să spun deci că te înțeleg perfect de și știu ce te așteaptă. Pe mine în ultimul deceniu de viață mă mai lasă să lucrez în regim de voluntariat două ore pe zi la cei 84 de ani ce mă apasă pe spinare, În rest călătoresc în spațiul virtual, unde nu scap de știrile zilei pe care le evit pe așa zisul meu tembelizor, dar măcar am plăcerea de a comenta matrapazlâcurile puterii de toate culorilor de pe la noi Până în urmă cu doi ani am avut plăcerea de a mai fi prezent pe câmpul de bătălii ale profesiunii nu numai de psihiatru ci și neurolog, posibilitate care s-a sfârșit prin decesul colegului meu care mi a oferit posibilitatea de a publica idei. Îți scriu toate acestea cu gândul să-ți atrag atenția asupra dificultăților ce te așteaptă la revenire acasă, cu urare de succes, poate dacă iei taurul de coarne te angajezi și la continuarea inițiativei întrerupte de decesul amintit de organizare a unei societăți naționale pentru bolile bipolare inițiate de un grup restrâns de colegi. Succes ACASĂ.

    Like

  4. D

    Buna Cezar, nu te descuraja, fara pile toti am inceput de la un job naspa dar asta nu inseamna ca pe baza experientei acumulate nu vei avea access la alte pozitii mai bune. In acelasi timp sunt total de acord si cu primul comentator, sunt locuri precum Malta, Cipru unde se gasesc mai multe locuri de munca(in anumite domenii) decat pot ocupa localnicii cu pile. Incearca sa aplici la HR, traieste un pic linistit si ai putea sa faci coaching on the side ca hobby.

    Like

    1. D

      Daca stau sa ma gandesc mai bine, trimite-mi si CVul pe mail daca esti interesat, am auzit recent de un post in resurse umane, poate mai e disponibil. Locatia – Cipru

      Liked by 1 person

  5. Multumesc pentru raspuns, dar eu sunt psihiatru si nu expert in HR. Imi place sa fiu medic si cred ca resursele umane mi s-ar parea plictisitoare si m-ar substimula. In plus, eu nu sunt deloc un “people person”, in ciuda aparentelor.
    Malta, Cipru sunt alte si alte variante, dar putina lume stie ca am aplicat de-a lungul timpului si in UK si Elvetia, si nu ar fi decat repetarea acelorasi frustrari. In text exista cuvantul “recomandari” marcat insistent in culoarea rosie, si asta pentru un motiv foarte clar; fara recomandari nu obtii decat joburi foarte proaste. Cat am fost in Franta am aplicat ca sa lucrez ca asistent de traducător la UE si chiar ca si medic in Africa la Medici fara Frontiere. Am primit refuzuri si atunci cand am dorit sa merg in zone de razboi!!!… Deci, atunci cand scriu in final despre “soarta potrivnica”, inseamna ca au existat motive foarte serioase in spatele cuvintelor mele. E ca si cum nu as mai avea nici un loc in aceasta lume si ma intreb sincer unde voi ajunge…
    Am scris acest articol nu ca sa imi etalez nereușitele ci mai ales ca sa serveasca de model pentru cei care vor incerca prin propriile lor puteri sa ajunga mai sus decat erau meniți sa ajunga. Fara relatii nu se mai poate, asa ca nu incercati! Poate ca s-a putut in trecut dar lumea s-a schimbat!

    Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s