Campioana

Am in fata mea o campioana. Privita cu respect de unii asistenti si temuta de cei mai in varsta care ii cunosc trecutul, „clienta” de multi ani a spitalului de psihiatrie, ma asteapta in birou, adusa de ambulanta pentru a nu-stiu-cata tentativa suicidara. O femeie slabuta, mica de statura, care nu inspira nimic fioros. Ma uit la ea si ma intreb in sinea mea daca nu a fost adusa din greseala.

Discutia incepe banal. Aflu ca este „mama eroina” pentru 5 copii, ca a fost internata pentru jumatate din diagnosticele din manualul de psihiatrie si ca a luat cam toate medicamentele cunoscute din psihiatrie, plus majoritatea drogurilor de larga circulatie. Inteleg rapid ca am in fata un expert, poate ca nu un mare teoretician dar cu siguranta un mare practician in domeniul maladiilor mintale. Cum pacienta pare ca merge in toate directiile si bolile sale sunt extrem de variate, ma duc cu gandul la tulburarea de personalitate instabil-emotionala borderline. Apoi rapid, deoarece am norocul sa fiu intr-o dupa-masa linistita, incep cu intrebarile pur psihoterapeutice. Surpriza! Pacienta imi raspunde extrem de abil, facand dovada a zeci de ani de consiliere psihologica inutila. Practic, orice intrebare pe care o pun a fost deja analizata anterior cu alti psihologi sau psihiatri, astfel incat pacienta este blindata si la nivel teoretic.

Minutele trec rapid, discutia avanseaza si se intinde pe jumatate de ora, apoi pe trei sferturi de ora. Caut intrigat un punct slab, ceva de care sa ma agat si care sa saboteze modul de gandire al pacientei. Simt cum incet-incet „sunt furat” de discutie, cum parca „pun prea mult suflet” in acest prim interviu. Imi dau seama ca fac contratransfer.

Povestea pacientei este marcata de o imensa plictiseala. Provenind dintr-o familie abuziva emotional, a trecut prin mai multe relatii pana a gasit „barbatul perfect” care ii este fidel si ii suporta toate „derapajele” emotionale si deseori… relationale. A facut un copil pentru a nu se mai simti singura, apoi al doilea, apoi cei doi copii au crescut si au plecat la scoala lasand-o singura, motiv pentru care l-a facut pe al treilea, apoi a urmat al patrulea dar intre timp primii copii si-au inceput viata departe de casa parinteasca, motiv pentru care, simtind din nou frica de a nu ramane singura in casa cu majordomul, pardon, barbatul ei cel sters si obedient, a facut si al cincilea copil. Asa arata trairea intensa a abandonului si a singuratatii, la o pacienta care nu sta prea mult sa sufere ci trece la actiune, adica exprima frica prin acting-out comportamental.

O intreb de ce asistentii spun despre ea ca e o campioana. Aflu astfel ca, manata de aceeasi plictiseala existentiala, a inceput sa faca sport. Si de la sportul obisnuit a ajuns la sport de performanta. Sport profesionist facut cu droguri multiple „la bord”, pacienta care e in stare sa alerge 10 kilometri zilnic cu 3 tablete de diazepam pe zi sau cu doze puternice de droguri care induc somnolenta. Devine la un moment dat „un model pentru generatiile mai tinere de alergatori”, este intervievata si tine discursuri motivationale aratand ca „daca vrei, poti”. Aceste activitati sportive, a fi mentor pentru ceilalti, dau sens temporar vietii sale, pana ce golul existential revine si singuratatea o copleseste. Este momentul in care isi procura droguri in cantitati enorme sau medicamente la doze letale, in urma carora ajunge in coma prin parcuri unde este gasita de trecatori si de unde ambulanta o ridica spre a o livra serviciilor de reanimare care, dupa cateva zile, ne-o livreaza noua, spitalul de psihiatrie.

Simt o unda de frica privind aceasta pacienta mignona. Este un pradator de calibru, o fiara, cineva care e in stare de orice, care poate trece peste oricine, care poate depasi limite ce par imposibile pentru altii… Gradul ei de libertate este enorm, iar alaturi de o mare carisma si de o indelungata experienta, o fac redutabila, fiind capabila si de santaj in ultimul hal. De fapt, inainte de a o intervieva, asistentii mi-au spus ca a reusit sa ramana internata in mod continuu mai mult de doi ani, facand cate o tentativa suicidara pe sectie sau sarind la bataie, astfel incat sa nu fie compatibila cu externarea si sa ramana in spital, doar pentru a demonstra medicilor ca poate face ce vrea cu ei, stiind ca sunt putini medicii care au curajul de a externa o pacienta a doua zi dupa ce a incercat sa se omoare. Acest gen de pacient este periculos si trebuie tratat cu respect; este acelasi gen de respect pe care detinutii dintr-o inchisoare il au pentru aceia dintre ei care au ucis oameni: cand trece un ucigas veritabil te dai la o parte din calea sa – acela este „peste nivelul tau” sau „lupta la alta categorie”. Motiv pentru care incep o negociere cu pacienta, prefacandu-ma ca sunt un fraier cu care nu are rost sa se osteneasca, pretinzand ca nu vad ca e interesata de mine (eu fiind un medic nou pe care nu il cunoaste si caruia nu i-a gasit inca punctele vulnerabile) si inchizand abil, mai la exterior, cercul unei capcane care inglobeaza cercul capcanei emotionale pe care pacienta il inchide in jurul meu.

Sfarsitul zilei ma surprinde meditand:

Oare cati dintre asa-zisii campioni nu sunt de fapt niste oameni nefericiti care fug de complexele lor, de abandon sau singuratate? Cati oameni de succes sunt cu adevarat de succes si nu niste nefericiti?

Ce se mai poate face pentru astfel de pacienti care sunt adevarati experti in maladia lor, a caror personalitati sunt osificate deja pe niste tipare disfunctionale, care efectiv „nu pot trai altfel decat asa, in acest mod”, care oscileaza intre vieti normale si vieti „on the edge”, pe marginea prapastiei?

Se spune ca in miezul pacientului borderline se afla vidul existential; asa este, doar ca e nevoie de multa abilitate pentru a-l pune in evidenta. Acest vid, acest gol, este motivul pentru care pacienta a realizat mai tot ce e semnificativ in viata ei: cinci copii s-au nascut pentru ca i-a fost frica de gol, relatii s-au facut si s-au desfacut in numele golului, a devenit campioana in numele golului… Se poate spune ca a facut totul din… nimic.

Dupa cateva zile pacienta si-a cerut externarea si nu m-am opus, desi a stat internata prea putin pentru linistea multor alti psihiatri si pentru recomandarile din cartile de buna practica medicala. Am intrebat-o cum si-a recastigat cheful de viata, dintr-o curiozitate transferentiala, acea curiozitate pe care o ai atunci cand vrei sa stii cum au reusit altii, din dorinta de a fura o solutie facila. Pacienta mi-a spus ca resimte acelasi gol si aceeasi plictiseala si imposibilitate de a-si umple timpul cu ceva, dar se simte responsabila fata de tinerii pe care ii ghideaza in activitatea sportiva si s-a gandit la un nou proiect. Nu, nu mai poate renunta la pozitia de mentor… „Ce ar spune toti? I-ar demotiva pe ceilalti alergatori! Trebuie sa alerge pentru ei daca pentru ea nu simte ca mai are rost! Este o excelenta metoda de a-si… pierde timpul.” Asa ca, pana la finalul noului ei proiect sportiv – atunci cand cu siguranta va mai cocheta cu moartea printr-o alta tentativa suicidara – este ocupata.
Viata ei are din nou sens. Pentru o perioada…

Advertisements

One thought on “Campioana

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.