Terapeutul din mine

Nu apuc bine sa intru in camera si deja mai multe șoapte ma intampina: „nu mai poate sa consulte bolnavi”, „nu mai poate sa faca terapie”, „nu mai suporta”… Multi, multi oameni in mai multe camere si, undeva in mijlocul lor, terapeutul de la care am invatat sa fac psihoterapie sta la un birou si se uita fix la o condica de consultatii, acea condica in care scrii numele pacientilor pe care ii vezi zilnic. Se uita strain la condica de pe birou, de parca nu ar sti ce sa faca cu ea, apoi se uita la noi cu un amestec ce perplexitate si amuzament, ca si cum ne-ar intreba „noi ce naiba cautam aici si voi ce naiba vreti de la mine?”. Ia condica in maini, se uita la paginile albe ce asteapta sa fie scrise, mai arunca o ultima privire, apoi o arunca nehotarat pe birou. Se ridica confuz de pe scaun, ca si cum nu ar sti ce sa faca, si intra in alta camera. Șușoteli și bârfe pe la colțuri intre cei prezenți… Multi se simt neajutorati, abandonati, tradati in asteptarile lor… „El, terapeutul, ar trebui sa fie cel mai puternic, acel ax al lumii in jurul caruia se invarte totul, neclintit, neînduplecat in exercițiul impecabil al artei sale, acel reper cardinal din viata profesionala a grupului nostru, modelul nostru demn de urmat, simbol al puterii de a trece peste orice si a infrange orice vicisitudine. Si totusi, iata-l slab, dezorientat, ridicandu-se de pe „tronul” sau, plecând clătinându-se prin alte camere, declarandu-si prin gesturi nesigure incapacitatea de a mai continua.

„Nu mai pot!” Cuvintele sale vin sa ne confirme cele mai negre temeri… „Nu mai pot; mi-a ajuns!” Apoi se uita la noi cu o alta privire, acea privire a unui om simplu care a fost vremelnic reperul nostru si maestrul nostru. Recunosc in acea privire umanitatea simpla a unui om care ne-a sustinut cu greu proiectiile noastre in legatura cu ceea ce ne asteptam ca el sa fie. Acum, el e doar un simplu om, o biata fiinta ca oricare alta, care se simte neputincioasa in fata numarului impresionant de pacienti care asteapta de la ea o solutie, un medicament, o vorba de incurajare, prezenta ei, orice… Ma surprind gandindu-ma ca „asta nu se poate”, ca „nu se poate ca cineva asa de puternic sa clacheze intr-o zi”. Motiv pentru care ma ridic de pe scaunul de pe care observam toata situatia si incerc sa ma apopii de el, dar imi scapa, fuge, se duce in alta camera, alti oameni se interpun intre noi, ma incearca acel sentiment nesuferit de „nu vreau sa-l deranjez”, si in final nu mai ajung sa ii vorbesc. Ultima imagine pe care o percep este terapeutul cu spatele la mine, privindu-se intr-o oglinda, cu parul creț despletit si neglijent lasat pe spate, ca cel al unui om tulburat, bun de internat la psihiatrie…

Visul se spulbera si ma trezesc. E dimineata dar e inca intuneric. Sunt departe. A fost doar un vis… Ba nu. Imi aduc aminte ca formatorul meu chiar s-a lasat de meserie. A fost un psihiatru-psihoterapeut la spital, si ne spunea, atunci cand ne formam cu el, ca va veni o zi in care va renunta la psihiatrie. Spunea asta de ani de zile, la toata lumea. Si nimeni nu-l credea. Si apoi a venit o zi, o zi in care eu terminasem deja formarea cu el, in care am aflat ca brusc a demisionat, desi avea si grad universitar. Si-a bagat picioarele. S-a retras in cabinetul sau de psihoterapie si a pastrat doar o mica fila activa de pacienti psihiatrici in privat. A renuntat la gloria de a fi cadru universitar intr-un oras important al tarii, la puterea de a fi medic psihiatru, la relatiile pe care ti le faci atunci cand ceilalti au nevoie de tine. Este printre putinele persoane pe care le cunosc care au avut puterea de a pierde iluzia puterii trecătoare printr-un singur gest decisiv; majoritatea trenează, funcționează din inerție, în locul în care viata le-a aruncat…

Imi dau seama ca mi-e dor. Mi-e dor de el, de grupurile noastre de formare, de spiritul sau existențialist-psihodinamic, de explicațiile și creativitatea sa in relatia sa cu noi, cei care veneam la grupuri. Mi se pune un nod in gat si lacrimi imi curg pe obraji gandindu-ma ca reprezinta un alt capitol inchis din viata mea, ca nu ne vom mai întâlni probabil niciodată, și ca va trebui sa ma descurc singur in aceasta viata… Dorul dupa cuib si dupa o figura parentala semnificativa…

Visele ne spun noaptea ceea ce suntem prea ocupați sau prea agitați ca sa conștientizăm ziua.

Intr-un vis, fiecare element si fiecare persoana sunt parți din noi, ce sunt puse intr-o scena si carora li se dau roluri pentru a juca o piesa. Recunosc astfel terapeutul din mine rămas fără suflare, dezorientat, care vede doar pacienti psihiatrici foarte gravi, psihopați și retardați, perverși și deliranți cu care nu se poate discuta nimic, prins de viata intr-o secție închisă, erodat de cazurile vazute si obosit peste masura de un sistem prost, condus de manageri cinici, departe de oricine si orice, fiind fortat sa fie un model de echilibru pentru o echipa dezorientata de schimbari si pentru pacienti dezorientati in existenta lor precara. Imi surprind terapeutul din mine intrebandu-se ce rost mai are el pe aceasta lume, o lume care nu mai are nevoie de el. Totul este medicamente si management al agresivitatii sau psihozei pacientului periculos, fara momente de introspectie sau meditatie, o viata searbada si lipsita de un sens existential semnificativ. Imi inteleg terapeutul din mine, il inteleg cand se ridica de la birou cu parul ravasit si cauta sa se priveasca in oglinda, intors fiind cu spatele la mine, in semn de respingere si nemultumire a faptului ca nu ii mai permit sa existe si sa se manifeste in mine. Are perfecta dreptate.

Existenta noastra este, cred eu, o devenire. Noi nu existam, ci suntem povesti care se intampla Altcuiva ce ramane ascuns privirii noastre. Nimic nu durează cu adevărat, și chiar si acele figuri despre care credeam in mod naiv ca vor ramane puncte cardinale pentru noi pentru totdeauna… chiar si acei piloni importanti ai edificiului nostru interior… isi vor cunoaste intr-un final sfarsitul… Cum totul este o curgere, este inevitabil si o pierdere… Pana la urma, pierdem cam tot ce am avut, si desi mai descoperim pe parcursul vietii lucruri noi si parti neasteptate din noi, le vom pierde si pe acestea… si singurul lucru ce ne ramane disponibil este sa acceptam ca asta sta in firea lucrurilor si ca acest proces nu a fost niciodata sub controlul nostru…

Nu stiu daca voi mai avea vre-odata ocazia sa fiu din nou terapeut, si nu stiu daca terapeutul meu interior va mai dori sau va mai putea vre-odata sa se aseze din nou la biroul sau pentru a fi reper pentru mine si pentru celelalte fatete ale personalitatii mele, precum si pentru persoanele exterioare mie, eventualilor clienti pe care i-as mai putea avea… Dar desi acum poate ca este confuz si nu se mai recunoaste pe sine, parti din el si tot ceea ce a fost vre-odata continua sa traiasca in mine, fiind liantul nevăzut al reacțiilor mele de zi cu zi, fiind parte integranta din ceea ce face ca eu sa fiu eu si nu altul…

Advertisements

2 thoughts on “Terapeutul din mine

  1. Stefan Viliam Carol Kecskeméti

    Stimate coleg, parazitez siteul tău de o bună bucată de vreme cu satisfacția întâlnirii cu din păcate azi așa de rar om de cultură, practic psihiatria și pedopsihiatria din anul absolvirii faculțății de medicină în anul 1961 (am ales atunci, impreună cu prietenul meu Mircea Lăzărescu, și soția mea, Spitalul Păclișa în calitate de ”medic stagiar neuropsihiatrie infantilă” ajungând azi neuropsihiatru ”voluntar” al unei clinici municipale. M-ar fi interesat articolul tău despre psihoterapie dar din păcate se pare că l-a înghițit spațiul virtual. Dacă ai posibilitate trimite mi-l pe adresa de email cu mulțumiri ,și scuze pentru deranj dr.Stefan Kecskemeti

    Like

    1. Nu stiu ce articol despre psihoterapie va intereseaza, dar pot sa va asigur ca tot ce am scris este vizibil pe blog si nu exista articole private. Puteti gasi articolele din trecut fie la sectiunea Psychotherapy (exclusiv in engleza) fie la sectiunea Writing (in cele 3 limbi pe care le cunosc). Ambele sectiuni se acceseaza din meniul site-ului. Multumesc!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s