Oameni sub vremi

Inainte de a spune ca viata ta este un esec complet, inainte de a trage concluzia ca esti incapabil si ca ai luat si inca iei doar decizii proaste, inainte de a te considera un idiot, inainte de a te devaloriza in ultimul hal si a-ti reprosa toate neputintele si nerealizarile, inainte de a te invinovati pentru tot… vreau sa-ti aduci aminte de Miron Costin si de ale sale cuvinte…

„Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”.

Dincolo de aceste cuvinte din care emana un pesimism si o resemnare infioratoare, sta o realitate: nu totul depinde exclusiv de noi, conteaza si contextul in care ne aflam, acel context istoric sau familial – nu conteaza cat de puternica e lentila prin care privesti – acel context care ne limiteaza alegerile si ne jalonează viata. Pentru ca, da, nu putem scapa de anumite condiționalități care ne stau in fire, in ADN-ul nostru spiritual, in inconstientul colectiv. Si, pe de alta parte, nu putem scapa de noi insine, de societatea in care traim si in care ne miscam, de sistemul in care suntem integrati.

Vreau sa iti aduc aminte ca in aceasta lume – nu doar in mica lume românească – se nasc multe minti luminate care nu ajung niciodata sa rodeasca, sa lase o urma a trecerii lor. Este o risipa ingrozitoare de spirit, de gandire sau de simtire, atunci cand un potential se stinge pentru ca nu isi gaseste acel pamant fertil in care sa prinda radacini, sa creasca o tulpina puternica, sa infloreasca si sa faca rod. Stiu, este absurd. Fara publicitate, fara o „vizibilitate adecvata”, fara pile, recomandari si „susținere”, multe vieti sunt irosite. E absurd si, pentru mine personal, este revoltător. Dar… asa e viata… Nu eu am facut-o asa, nu eu sunt Dumnezeul care a creat aceasta lume, asa ca, de fiecare data cand imi vei spune – sus si tare – „nu e corect!”… voi ridica din umeri… Nu, nu este. Si ce pot sa fac daca asa e lumea aceasta… imperfecta…

Am incercat de multe ori sa ma ridic deasupra conditiei mele umane, deasupra predestinării. Nu am acceptat soarta care mi se pregatea, am infruntat, am avut de suferit, a fost inutil si absurd, dar totul e de fapt absurd, si cumva absurdul meu s-a adaugat la absurdul din jurul meu. Cu timpul am invatat ca e inutil, ca mai bine las lucrurile sa curga, ca e cazul sa fac pace intre „ceea ce mi-a fost dat sa fiu” si „ceea ce am dorit sa fiu”. Asta nu inseamna ca sunt fericit. Asta inseamna doar ca am acceptat evidența.

Crezi ca am ales eu sa ma nasc unde m-am nascut? Crezi ca mi-am dorit sa fiu ceea ce am ajuns? Crezi ca nu ma uit deseori in oglinda la chipul meu si ma surprind spunandu-mi ca nu, eu nu sunt de fapt cel care ma priveste, eu sunt altfel, arat altfel, simt altfel… cine e strainul care ma priveste din oglinda?… Crezi ca am ales cu adevarat sa ma nasc in aceasta perioada istorica tulbure, inconjurat de asemenea oameni, foartat sa plec in locuri aparent mai bune dar si straine in acelasi timp? Chiar crezi ca am avut, de fapt, de ales?

Dar totusi m-am hotarat sa fac maximum din ce pot cu ceea ce am. Si asta face diferenta intre mine si multi altii care se complac. Cred ca si daca ma nasteam in Africa neagra as fi facut la fel: maximum din ceea ce puteam cu ceea ce aveam.

Pana la urma nu conteaza daca ai la picioare o lume intreaga sau daca esti „în satul tău fruntaș”. Totul tine de proporții. Dar asta nu inseamna ca nu am fost, nu sunt si nu voi fi intotdeauna pregatit pentru a face salturi mari, aproape sinucigase, catre „mai bine”, daca aceste salturi imi sunt permise si stau inca in puterea mea. Pentru ca mai e un alt principiu care ma conduce: „daca imi este rau, voi pleca de acolo catre alt loc unde imi este mai bine”. Nu extraordinar de bine. Doar bine. Doar suficient de bine astfel incat sa am o viata demna.

Revenind la Miron Costin si la citatul sau, inainte de a te invinui pentru orice esec, gandeste-te in ce tara traiesti, in ce loc si in ce anturaj te afli! Deschide bine ochii si priveste in jur ca si cum ai vedea totul pentru prima data! Ai sa intelegi astfel cat esti de limitat, cat de putin poti cu adevarat sa te misti fara sa nu te muste altul sau fara sa nu fii nevoit sa-l musti tu pe celalalt pentru a-ti face loc. Ai sa vezi o sabotare reciproca, ai sa vezi cum unii sapa groapa altora, ai sa vezi micimea ingrozitoare a poporului in care traiesti si de care apartii.

Esti trecut de 30 de ani. Asta inseamna ca e deja prea tarziu pentru tine. Porti in tine deja amprenta micimii, derizoriului, inutilitatii ce marcheaza un popor marunt, lipsit de anvergura. De aia si ai un job prost. De aia si vei pleca afara ca sa lucrezi intr-un post la fel de prost. Totul – orice – va fi lipsit de anvergura. Pentru ca te-ai obisnuit sa traiesti „a minima”, auster, penibil. Si nici macar nu stii asta.

Tarziu, abia dupa un timp trait afara, vei intelege in ce mocirla ai trait „acasă”… Vei intalni oameni care se afla „deasupra vremurilor lor” sau „inaintea vremurilor lor”. Nu, nu ai cunoscut inca acesti oameni; ei nu viziteaza, nu rezoneaza cu cei ce traiesc „supt vremi”.

As putea sa-ti tin prdici de psihologie si sa-ti spun despre locus-ul de control extern (viata mi se intampla) versus locus-ul intern (eu fac lucrurile sa se intample), dar nu vreau sa intelegi totul doar pur teoretic. In loc de asta, vreau sa simti aceasta apasare, aceasta presiune infernala a neputintei de a schimba ceva, aceasta predestinare catre o viata de victima care isi alege, isi selecteaza cu atentie, călăii. Asta se intampla atunci cand nu mai ai controlul, atunci cand istoria te striveste si nu ai unde sa fugi, atunci cand simti ca iti pierzi mintile in mijlocul celorlalti care de mult si-au pierdut orice urma de umanitate. Asta inseamna sa fii sub vremi.

Nu fii amarat. Daca ai facut tot ce ai putut si totusi nu ti-a iesit… nu te amari. Nimeni nu ar fi putut face mai mult in locul tau. Nu ai ce sa-ti reprosezi. Viata e esentialmente o co-creație. Atata timp cat esti „sub vremi”… nu depinde totul de tine. Depinde si de călăii tai. Nu ii poti controla. Sunt imbatati de putere. Nu ai cu cine discuta. Sunt orbi.

Iti mai ramane doar sa fugi. Sa fugi departe, la capatul pamantului, luand cu tine tot bagajul greu… al faptului de a fi sub vremi… Mai ai o sansa: sa te reconstruiesti, sa inveti sa fii altfel de la cei care nu ti-au cunoscut niciodata locul de unde ai plecat. E greu la varsta ta… dar nu imposibil. Nu ai numai defecte – asa cum poate ca ai ajuns sa crezi – ci aduci cu tine si calitati care le lipsesc noilor tai cunoscuti si care ii fac curiosi sa te descopere. Daca vrei sa te integrezi in noua ta casa, invata sa observi, sa te deschizi, sa nu judeci trecand prin propriul tau filtru “Made in Romania” ceea ce fac ceilalti. Vei ajunge sa te imbogatesti sufleteste daca lasi noul loc sa te invete proprile sale mituri fundamentale, mituri poate mai bune, mituri de cuceritori sau de deschizatori de noi drumuri, povesti de dragoste, muzica, poezie si istorie…

Trec ca o umbra peste stirile din tara… oamenii se pregatesc sa intre din nou sub vremi grele… au nevoie de un nou purgatoriu care sa satisfaca o culpabilitate nationala inconstienta… sau frica de ziua in care, poate din greseala, vor deveni… fericiti.

Advertisements

One thought on “Oameni sub vremi

  1. Ionel

    Nu toți reușesc să treacă de la stadiul de larva la cel de fluture. Dar cei care ajung acolo sunt un exemplu pentru cei care au rămas jos, că se poate, că uneori, cu perseverenta și atunci când fereastra de timp e deschisa iți poți lua zborul.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.