Prea Târziu

“Am reusit! Acum nu mai am problema asta! Sunt stăpână pe mine, îmi pot permite sa refuz lucrurile care îmi fac rău si sa recunosc ceea ce îmi este favorabil, stiu sa-mi conduc mult mai bine viata! Am reusit sa trec peste toate dificultatile, una dupa alta! Ma simt în sfarsit libera!”

Ma uit la femeia vârstnică din fata mea, imbracata intr-o bluza cu decolteu si o fusta scurta-scurta, care ii lasa usor coapsele dezgolite. Riduri adanci ii brăzdează fata si corpul ofilit. Ma uit cum imi rade, aratandu-si dentitia cu o măsea lipsa in partea de sus, un implant pentru care nu a mai avut timp. O puternica senzatie de penibil ma învăluie, in timp ce imaginatia mea puternica imi permite sa ma pun o clipa in locul ei, vazand-o in acelasi timp si din exterior. Intotdeauna mi-au placut batranii care raman tineri in suflet, care gasesc resurse sa isi pastreze optimismul pana tarziu in anii bătrâneții. Insa femeia din fata mea s-a luptat cu problemele ei interioare, cu inadecvarea si subjugarea fata de aproape oricine putea lua masca unui calau, iar acum, intrata de mult in pensie, doreste din toata inima sa traiasca tot acel timp ce nu si l-a permis. Sesizez si o anumita disperare in ea, o disperare care ar vrea sa zica: „Iată, acum sunt pregătită pentru tine – Viata Adevărata! Te aștept!

Prin minte imi trec cele cateva cupluri octogenare fericite, care s-au gasit sau s-au regasit tarziu in viata. Insa femeia din fata mea nu are nici abilitati sociale adecvate pentru a-si gasi un partener, nici nu se învârte in cercuri in care ar putea gasi unul, si nici nu prea mai are pe cine gasi… A aparut pe scena vietii atunci cand toti ceilalti actori au plecat, si incearca, entuziasmata, sa joace un rol care nu mai face parte din nici o piesa. Ma uit la ea in tacere, in timp ce imi spune ca posibilii parteneri cu care discuta pe Facebook nu sunt de incredere: sunt fustangii, neserioși, se uita dupa fete tinere, iar unii chiar fac atacuri de cord sau raman paralizati… Ma intreaba, ultragiata: „Ce se intampla cu barbatii din ziua de azi?”

Cât de târziu este prea târziu?

„Ce sa fac?! Nu’s nici mort, nici viu!”

Barbatul din fata mea a alergat tot timpul dupa „femeia perfecta”. Nu a gasit-o, asa ca iata-l deprimat, frângându-și mainile. A cautat o partenera potrivita foarte multi ani, a depus eforturi considerabile, a riscat si a invatat foarte mult, s-a aruncat in tot felul de experiente, doar-doar… In final, la o varsta la care altii au cel de-al 3-lea copil, s-a hotarat sa ramana intr-o relatie de proasta calitate, in care se simte singur si neinteles, cu o femeie capricioasă și răutăcioasă. Mergând pe fir in urma, imi spune ca e cea mai proasta relatie in care a fost vre-odata, dar la varsta lui nu mai erau femei disponibile „fără o istorie” și „fără obligații”, iar pițipoancele „erau ahtiate dupa bani”. Acum, relatia lui sta sa se rupa in fiecare moment, dar frica lui de singuratate face ca aceasta totusi sa avanseze către… nici el nu stie catre ce…

Omul are acum familie si copii, si incearca, se straduie, nu se lasa… Stie ca e un model pentru copiii sai, stie ca are responsabilități. Este un tip inteligent si cult, mult peste medie, motiv pentru care il tratez cu maxima atenție și delicatețe, știind ca îmi măsoară toate cuvintele si imi studiaza limbajul non-verbal. A vrut sa ma vada pentru un motiv care i-a bulversat viata nefericita de pana acum, aruncandu-l intr-o profunda durere sufleteasca.

„După atâta timp de așteptare, după atâtea suferințe, iată ca am întâlnit-o! Este sufletul meu pereche, acea femeie la care am visat dintotdeauna. Ne-am intalnit absolut intamplator si am simtit imediat acea familiaritate, acea senzatie ca ne știm decând lumea. Dialogul nostru se împletește armonios, are acele calitati dupa care am tânjit întreaga mea viata… dar… dar…” si isi prinde fata cu mainile, plangand in cea mai cumplita deznădejde pe care am vazut-o vre-odata… „dar eu acum am copii, am responsabilitati, nu mai sunt liber, nu imi pot părăsi copiii asa cum am fost si eu parasit de tatal meu, nu pot sa le fac una ca asta…” Dupa un timp ma intreaba, cu fata umflata de plans: „De ce viata e asa de nedreapta? Am asteptat atata timp ca sa o intalnesc, si apoi mi-am zis ca nu mai vine, ca este prea tarziu, si iata ca a venit, si, desi nu mai pot sa mai schimb nimic, vreau sa te intreb:

Cât de târziu este prea târziu?”

Aparatul de zbor aterizează vertical, direct in camp. Mi se spune ca e mai sigur asa. Privesc la muntii goi, fara paduri, la iarba pârjolită de soare. De pe platoul pe care ma aflu pot vedea un oraș încropit din bucăți de material plastic sprijinite de niste ziduri pe care le recunosc ca fiind ale unor vechi case săsești, facute sa dureze sute de ani, care nu au cedat in fata timpului. De mine se apropie un oficial cu un rânjet care se dorește a fi seductiv. Ridic ochii pentru o clipa, il citesc instantaneu, dupa care ii cobor plictisit deja de ceea ce va urma.

„Avem nevoie de dumneavoastră si suntem bucurosi ca ati putut reveni in tara si ati dorit sa conduceti reconstructia ei. Ne pare foarte rau ca s-a ajuns la aceasta situatie, dar ati ramas singurul capabil sa organizeze o redresare satisfacatoare.” Tipul se opreste si imi cerceteaza fata, pentru a afla impactul spuselor sale si a capata curaj. Nu reuseste sa citeasca nimic, motiv pentru care continua cu vocea tremurândă: „Avem atentate aproape zilnic, resursele sunt in mana companiei mondiale de exploatare a resurselor, nu mai avem nici cele cateva paduri care atrăgeau turiștii din străinătate, ne este greu aici, mai ales in urma ruperii tarii in provinciile istorice…”

Nu-l mai ascult. Stiu ca au plecat toti specialistii de multa vreme din aceste locuri, fapt pentru care totul a decazut la nivelul Evului Mediu intunecat. Nimeni nu a ridicat nici un deget pentru a ne salva, celelalte tari avand propriile lor probleme de rezolvat, sau propriile lor interese. Imi oglindesc fata intr-un geam al aparatului de zbor cu care am venit si imi vad parul alb si ridurile adanci. Il lovesc ca din greseala cu bastonul, provocand un zumzet melodios. Oficialul imi asteapta reactia cu ochii plini de speranta. Face parte din serviciile secrete care au asistat pasiv la distrugerea tarii, consemnand constiincioase dezastrul si mergand mana in mana cu puterea politica lipsita de viziune. Din locul de unde vin, se pleaca cu aparate de zbor in intregul sistem solar, iar aici ma uit la niste primitivi care si-au distrus societatea si care asteapta de la mine, la varsta mea mai mult decat inaintata, sa le dau o solutie…

In timpul vietii mele nu a fost inventata masina timpului – asa cum se spera – asa ca nu mai pot indrepta greselile trecutului, si nici nu mai pot reveni in acel moment de dinainte de acela in care „este prea tarziu”. Nu mai pot renaste aceasta lume, dar o mai pot inca schimba. Oficialul din fata mea imi va da toata puterea pe care am dorit-o atata timp, doar pentru a-si salva pielea, propria familie, si a nu fi linșat de populația înnebunită de care a trebuit sa ne retragem, in siguranta, pe acest platou montan. Ma gandesc ca mai pot fi de folos pentru ultima data in aceasta viata, si dau sa spun ca accept, dar o durere puternica de inima imi taie suflarea, motiv pentru care rămân încremenit.

Cât de târziu este prea târziu?

Advertisements

2 thoughts on “Prea Târziu

  1. “Life is a bitch and then you die”
    Abia acum, la varsta asta rotunda am realizat de ce tot imi spuneau parintii: “Baiete, fiecare lucru trebuie facut la timpul lui…”
    Pentru ca then you f*** die. INCET

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s