Furtună într-un pahar cu apă

Șoferul de autocar mă măsoară de sus pana jos cu o privire neîncrezătoare… Atât atitudinea cât și hainele mele nu se potrivesc cu statutul de călător cu autocarul… Poate ca sunt un controlor sau evaluator al activității sale? Naaah!… Ma cântărește însă încă o data din priviri si ma lasa sa trec mai departe. Ma întorc cu spatele la el si il aud cum se răstește la următorul călător intr-un dialect oltenesc pur, cu un usor accent țigănesc; are tupeu, este sef, face ce vrea, ceilalti sunt niste cretini. Călătoria va fi interesanta…

Iau loc în rândul 2 pentru ca am rezervat din timp locul. Am noroc sa fiu pe partea fara soare, motiv pentru care ma bucur ca voi sta la umbra, mai ales ca ziua se anunță călduroasă. Arunc o privire circulară în jurul meu, iau rucsacul pe genunchi pentru mai multa siguranță, scot celularul și îmi pun căștile la el. Nu ascult insa nimic, doar ma prefac a asculta. De fapt, savurez o liniște întreruptă uneori de comentariile celor din jur, comentarii pe care le aud insa foarte estompat. Evit orice discuție, autizându-mă în propriile mele gânduri.

Autocarul face deja slalom pe șoselele patriei. Am pornit cu o intarziere de un sfert de ora. Soferul avea o intelegere ca sa transporte discret ceva “marfă”, motiv pentru care a asteptat curierul ce a intarziat prin traficul din oras. O masina scumpa „a tras” lângă autocar, si „clientul” cu o sacoșă banală s-a apropiat de sofer care l-a înjurat, trecându-și nervos mana prin păr. „Clientul” l-a înjurat la randul lui pe sofer, cu un zâmbet larg si cu detașarea cu care altii spun „bună ziua”. Un intreg autocar a asteptat tacut un sfert de ora pentru ca soferul sa facă un ciubuc… E normal, e firesc… ‘n puii mei… Acum autocarul trece periculos de pe o bandă pe alta, tăind curbele, pentru a recupera sfertul de ora pierdut. Înțeleg situația dar nu am cu cine sa o comentez si nici nu are rost. Nu mai intentionez sa schimb lumea; vreau doar sa ma strecor printre idioți și psihopați, găsind cea mai buna soluție.

Temperatura crește și tot creste. E o zi caniculară clasică. In limbajul sudului, „se face cald”. In limbajul nordului (față de munții Carpați), „ceva nu e în regulă cu clima!”. Noi suntem insa la adăpost, respirând aerul condiționat. Satele trec rapid, soferul opreste in unele localitati pentru a lua clienti sau pentru micul trafic cu diverse pachete care ii sunt lăsate discret, in timp ce cu o dexteritate ce ar face invidios orice medic, palmează câteva bancnote. Fiind in fata, pot ghici si sumele. Poșta ar duce pachetele la destinatie in 3 zile, ceea ce șoferul face in cateva ore sau mai putin. Se merita banii pierduti.

Ascult muzică cu ochii închiși de ceva vreme, dar ma încearcă o stare de disconfort. Ceva nu e in regulă… Simt ca mă sufoc si deschid ochii. Totul e normal in jurul meu, dar senzația de sufocare persistă. Întind lent mana catre sursa de aer conditionat de deasupra; nu simt nimic. Verific din nou, schimband priviri cu vecinul de scaun; nu, nu mai vine aer. Aerul conditionat nu mai functioneaza.

Autocarul a fost prevăzut cu aer conditionat si nu poate merge decat cu aer conditionat. Totul e etanș, geamurile nu pot fi coborate. Calculez ca in cateva zeci de minute tot autocarul va incepe sa fiarbă, sa se scurgă de pe scaune sau sa leșine. Ma uit la sofer care butonează deja ceva la bord; a simtit si el ca nu mai vine aerul. Inchide si redeschide in tacere panoul de comanda al climatizării, apasă succesiv pe toate butoanele in timp ce face depășiri pe șoseaua aglomerată. Pe cămașa lui se vad deja picaturi de transpiratie deoarece autocarul merge cu soarele in fata si soferul e in bataia directa a razelor. Se agita o vreme si apoi se oprește. E stație.

Autocarul porneste din nou, atmosfera virând rapid către insuportabil. Din spate se aude vocea puternica a unui barbat care cere „mai mult aer”. Vocea se aude distinct in tot autocarul dar soferul se face ca nu a auzit. Tipul renunță în timp ce autocarul gonește pe sosea ca un borcan plin cu supă fierbinte. Dupa un timp se trezeste un alt tip din spate, care aproape ca tipa:

„Vrem aer! Aaaaaerrrr! Aaaaerrrr!”

Șoferul ridica vocea:

„Deschideți mai tare aerisirea de sus, ca sa intre!”

De pe poziția mea privilegiata, in randul 2, stiu foarte bine ca soferul e la curent de mai bine de un sfert de ora cu faptul ca aerul condiționat nu mai funcționează, dar in stilul tipic sudist, acesta încearcă „să ia fața” călătorilor, să ii ducă cu vorba, folosind un tupeu fantastic. Ma gandesc ca acelasi procedeu este aplicat si de politicienii care „ne duc cu zăhărelul” pana obțin tot ceea ce doresc (vezi ordonanțe și legi tâmpite), dar la ce folos conștientizez asta?

In spate oamenii incep sa se agite, incercand sa deschida mai larg sursele de climatizare. Dupa cateva clipe, mai multe voci confirma:

„Nu vine nimic! Vrem aaaerrrr! Aaaerrrr!”

Se trezeste un alt calator care propune:

„Să le rugăm pe doamnele de lângă noi să vorbească mai tare, ca să se facă mai mult curent!”

Colectivul ad-hoc format în autocar începe sa se hăhăie, distrați de aceasta glumă pe care eu nu o găsesc deloc interesantă… Se formează mai multe „bisericuțe” care discută în contradictoriu în gura mare și glumesc pe seama situației.

Șoferul ii amână ca pe copii:

„Asteptati sa iesim din oras si oprim ca sa vedem care e problema!”

Autocarul mai străbate câțiva kilometri buni. Soferul vorbeste la telefon fără hands-free, complet ilegal, deși ii vad căștile atârnând neglijent pe bord. Se ceartă sau se sfătuiește cu un „colega”, intrebandu-l cam ce ar putea fi, cam unde ar putea fi defectiunea. Aud cuvintele „siguranță arsă”. Finalmente, soferul opreste intr-o benzinarie, se ridica si vine adânc in interiorul autocarului, verificând aerisirile din plafon, ca si cum ar vedea pentru prima data ca aerul nu mai vine. Ii admir tupeul si stăpânirea de sine; stie foarte bine ce s-a întâmplat dar „prostește” un întreg autocar. In mintea mea se naște iarăși o paralela; este evident pentru oricine ca avem de-a face cu o corupție de stat, dovezile fiind evidente peste tot in starea in care ne zbatem ca si tara, dar politicienii striga sus si tare, sau te dau in judecata pentru calomnie, daca ii acuzi de coruptie fara sa ai dovezi. Am vazut multe asemenea „controale” pentru a vedea „situația la fața locului”, desi se știa de dinainte ce si unde nu funcționează, politicul având permanent „panoul de comandă” in fata ochilor. Fazele cu „să vedem, să analizăm, să facem o comisie” sunt pentru cretini. Totusi, exact asta se intampla in fata mea: soferul „pretinde” ca nu stie care e problema, si „face o deplasare la fata locului” in zona pasagerilor, pentru a identifica problema altfel cunoscută. Daca ar putea, ar face si „un studiu de fezabilitate”…

In final, vine verdictul: nu mai avem climatizare. Mai mult, ne aflam nicăieri, în câmp, la mijlocul distantei dintre doua orase. Mai lipsesc niste tufe de scaieți care sa fie rostogoliți de vânt ca in Vestul Sălbatic… Șoferul mână călătorii afara, deschizand usile larg si spunând ca nu stie cat va dura. Turma coboară oftând la aerul fierbinte de afara, care însa măcar e uscat. Picăturile de transpiratie curg abundent, depășindu-mi cureaua și alunecând de-a lungul coapselor… Imi fac un calcul ca nu vreau sa fac insolație, asa ca rămân la adăpostul autocarului. Îndur… Șoferul scoate de undeva o trusa cu scule, pe care o deschide direct pe jos, cautând ceva, apoi merge la motorul autocarului. Oamenii isi consultă ceasurile si telefoanele, si unii strigă că au alte autocare de prins si se tem ca nu vor ajunge la timp.

La un moment dat inteleg de ce soferul a oprit in benzinarie. Acesta se îndepărtează către magazinul benzinariei, care are de vanzare si piese de schimb. Aud un comentariu al unui călător:

„Nu are nici siguranță de rezervă la el; s-a dus acuma să cumpere una!”

Privesc autocarul, turma de oameni din jurul lui, benzinăria, cu o lehamite infinita. Un gând îmi spune ca nu e normal ca sa pleci la drum fără siguranțe de rezerva, atunci când conduci un autocar cu vreo 40 de oameni. Daca s-ar arde siguranta de la altceva, nu neapărat de la climatizare?! Nu am cui spune asa ca țin în mine, sprijinindu-mă de spătarul unui scaun si privind meditativ la intreaga situatie.

Soferul revine victorios cu o siguranta noua de la magazin. O schimba pe cea arsă și apoi vine langa mine, ținând mâinile în sus pentru a simți fluxul de aer de la gurile de aerisire. Ma întreabă încet, discret, cu un aer complice:

„Vine aerul?”

Ii raspund cu aceeași voce complice, privindu-l linistit in ochi, asa cum am invatat sa privesc pacienții periculoși la spitalul de nebuni:

„Vine.”

Minutele trec și autocarul nu mai pornește. Așteptăm pasagerii care s-au dus la WC fiind siguri ca reparația va dura foarte mult, pasageri ce acum trebuie scoși de alții din toaletele în care s-au închis. Autocarul claxonează lung de mai multe ori, oamenii nu ies la numărătoare. O ultimă pasageră, cu șuncile la vedere, saltă pe scara autocarului, fiind întâmpinată cu un mârâit general.

Autocarul pornește in aplauzele generale al turmei, bucuroasă că acum călătorește din nou „in style”. Furtuna din paharul cu apă s-a terminat; toți vor merge liniștiți la casele lor iar întâmplarea „banală” va fi dată uitării. Situații similare se vor mai întâmpla; asta e legea gliei, transmisă din generație în generație. Ne dezumanizăm însă… Cu fiecare zi care trece, suntem din ce în ce mai puțin… oameni.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s