Demonul Nimicului

La inceput am asezat mobilele in locul in care am dorit. Apoi am carat zeci si zeci de kilograme de bagaje. Cartile au fost cele mai grele. Carti, multe carti… prea multe carti… Jumatate din toata greutatea a fost doar carti. Mi-a luat saptamani sa pun toate la locul lor, carti, haine, diverse amintiri… Mi-am ocupat eficient timpul. Apoi a venit ziua in care am inceput sa explorez acest nou oras. Alt oras, alt inceput. E plin de istorie. E un oras medieval, cu ziduri de aparare, cu case vechi, cu muntii aproape. Nu cunosc pe nimeni apropiat cu care sa ies fara sa ii dau peste cap tot programul, asa ca m-am plimbat singur. Si acum ma plimb, desi am terminat de cunoscut orasul… asa… in mare… Apoi am inceput sa ma uit peste notitele mele, peste agenda, peste lucrurile de suflet care isi asteptau repartizarea in diversele sertare si rafturi ale mintii mele. Si cu asta am terminat repede. Si iata ca a venit ziua in care nu am mai avut nimic de facut.

Am iesit in parcul de afara si m-am asezat pe o banca. In cateva minute mi-a venit sa ma ridic dar mi-am dat seama ca nu mai aveam unde sa ma duc. Sunt strain intr-un nou oras strain.

Sunt acasa.

Momentul in care iti dai seama ca iti porti problemele cu tine peste tot unde mergi este un moment dificil. Este un moment al neputintei, atunci cand vezi ca recreezi, iar si iar, aceleasi situatii, care par diferite dar care au un pattern comun: o situatie in care toti te abandoneaza sau doar tu te simti asa, in care esti inconjurat de oameni draguti si generosi dar care au fiecare pe cineva mai apropiat de care sa se ocupe sau cu care sa isi petreaca timpul, tu ramanand ca un prost intr-o situatie remarcabila prin nimicul ce te impresoara din toate partile, un nimic care incepe sa te stranga din ce in ce mai mult ca intr-o inchisoare, pe masura ce zilele in care nu ai vorbit decat cu vanzatoarea de la colt incep sa se insire una dupa alta.

Pentru ca esti in era informatiei, ajungi pe internet. Te uiti ce fac ceilalti, trecand tacut, ca o umbra, peste profilurile lor, peste ceea ce spun ca fac sau peste ceea ce scriu. Toti par sa fie manati de niste convingeri puternice, toti stiu exact ce vor si actiunile lor urmeaza scopuri bine definite. Tu esti plin de dubii pentru ca pastrezi in interiorul tau contrariile, stii ca poti fi oricum si deci nimic nu te mai misca. Te uiti la ambitiile unora si ti se par desarte, te uiti la capacitatea altora de a se indragosti si ii invidiezi, te uiti la cum altii sunt experti in a trai la maxim fiecare clipa a prezentului si iti doresti sa te fi nascut altfel… Apoi mai vezi cum altii traiesc pentru job sau pentru titluri si ti se pare aiurea, si in final vezi pe multi care traiesc pentru copiii lor care – ce usurare – constituie acel sens existential care ii scuteste de a-si mai cauta sensul, cel propriu si personal.

Te uiti la fostele tale iubite – un lucru dureros dar pe care totusi il faci – asa cum elefantii din savana rascolesc oasele uscate ale confratilor lor decedati, parca dorind sa se asigure ca au murit si sa isi constientizeze – oare pentru a cata oara? – ca si ei vor muri… Asa cum acei elefanti isi recunosc prietenii decedati, tot astfel un parfum suav rasare din pozele iubitelor, parfumul unor amintiri vechi precum acel miros aromat ce razbate dintre filele ingalbenite ale unei carti din biblioteca bunicii, o carte din alte vremuri, acum demult apuse.

Privirea iti cade peste poza unui copil de cateva zile. Te strangi in tine. Stii al cui este. Fosta ta prietena are acum un copil cu sotul ei. Sunt fericiti. Te bucuri si tu de fericirea lor, mai ales ca stii ca i-a fost greu sa ramana insarcinata. Dar sentimentele tale sunt amestecate… Ai tinut mult la ea… iar acum privesti la un copil pe care l-a nascut fiind cu alt barbat… Te simti tras in doua directii contrare; te bucuri pentru ea si o urasti in acelasi timp, o urasti pentru ca a ales sa desavarseasca acel act de creatie cu un altul, nu cu tine… Cu un gest rapid inchizi pagina respectiva de internet, stiind ca totusi vei mai reveni, peste mai multe saptamani, sa vezi ce mai face si sa te otravesti din nou… Stii ca esti masochist, stii ca iti faci rau, dar decat sa fii cuprins de gol, de nimic, mai bine sa suferi…

Cine traieste in mijlocul desertului interior o stie prea bine: orice, chiar si raul, e mai bun decat nimicul. Vidul bate Iadul. Intotdeauna.

Pe rand, te uiti si la alte persoane dragi. Unele mai tin legatura cu tine, altele s-au pierdut in bratele altora. Unele s-au pierdut in munca, punand lacat peste lacat peste secretele pe care nu le-ai mai aflat niciodata. Par fericite. In sinea ta, speri sa fie fericite si in acelasi timp speri sa nu fie, speri sa te regrete, sa regrete timpul petrecut cu tine, sa stie in interiorul lor ca nimeni nu mai poate fi, vre-odata, la fel ca tine, si nici sa poata sa te depaseasca. Iti simti narcisismul, acea dorinta de a fi unic, valoros, incomparabil, si toata aceasta vanitate ti se pare o prostie… o prostie pe care totusi o traiesti, stiind ca e o prostie, dar si ca esti intr-un anumit fel si nu altfel…

Privirea iti cade pe piciorul tau care se misca permanent desi pare ca stai linistit pe banca. Nu, nu esti linistit, nu te relaxezi in parc, ai un tremor interior permanent si picioarele se misca nelinistite fara sa iti dai seama. Esti nevrotic pana in varful degetelor si corpul iti arata asta. Ai mers zeci de kilometri prin acest oras si prin altele, in dorinta de a schimba imaginile, recuzita, a pune alti actori pe scena, a trece la alt act… si totusi… acelasi act al neputintei se joaca de fiecare data, in ciuda decorurilor schimbatoare… acelasi vid… aceleasi burti de peste pe care Iona al lui Sorescu le tot taie si le tot taie, in dorinta de a iesi la lumina…

Inchizi ochii si iei o postura dreapta, sprijinindu-te de speteaza bancii. Te relaxezi, devenind constient de corpul tau tensionat. Opresti miscarea picioarelor, treci cu atentia prin toate segmentele corpului. Stai asa minute intregi pana simti cum ti se lasa umerii contractati si ti se desclesteaza maxilarele. Te-ai relaxat. Pe ecranul tau mental nu apare nimic. Astepti si nimic. Si la un moment dat iti dai seama ca atipesti, oprind la limita o cadere dizgratioasa a capului in piept.

Demonul Nimicului este un demon rar. Majoritatea celor pe care i-am intalnit nu il au. Cam oricine avea cate ceva de rezolvat, cate un conflict cu sinele sau cu exteriorul. Nu ai cum sa te bati cu ceva care nu exista. Poti insa sa te duci in intampinarea sa, alegand tu insuti o perioada din viata in care sa stai degeaba, plecand prin propria ta vointa in desertul cel mai crunt, acolo unde umbrele sunt inselatoare si viata pare ca nu exista.

Unii spun ca in desert poti descoperi izvoare, oaze sau alte locuri datatoare de viata. Posibil. Insa in desertul singuratatii extreme ajungi sa intelegi ca singura forma de viata esti chiar tu insuti, cel care mergi prin desert. Inveti ca nimic nu te poate ajuta in pustiu, si ca doar tu insuti poti iesi din el prin propriile tale puteri. Sau nu.

Advertisements

6 thoughts on “Demonul Nimicului

  1. Şi care este finalitatea? Cu siguranţă sunt experienţe care vin să ne încurce şi mai tare, dându-ne peste cap, dar este fără îndoială şi o logică existenţială: Dacă nu ar fi trebuit, nu mă năşteam iar dacă eu cred în Dumnezeu, atunci? Raţionamentul bate vidul închipuit pentru că am un rost şi chiar dacă nu am factori externi să îmi confirme, este raţionamentul aplicat. Pe cine? Pe mine. Iar rostul existenţei bate orice vid. chiar dacă în jur pare că viceversa funcţionează de minune.

    Mai bine mori tânăr şi împlinit decât bătran şi trist.

    Liked by 1 person

    • Te poți naște având ca rost sa bântui permanent fara sens. Faptul ca exista o Divinitate nu înseamnă si ca aceasta este neaparat binevoitoare. Nu stiu care e finalitatea, nu dețin adevăruri sau abilitați premonitorii. Poti muri tânăr si neîmplinit.

      Like

  2. Tocmai am dat peste noul tau blog.
    Mai Cezar, era sa zic ca ai nevoie de un psiholog, dar dupa aia mi-am adus aminte ca esti suficient de inteligent cat sa iti dai seama singur ce e in neregula.
    De cati psihologi este nevoie pentru a schimba un bec? Stii bancul? 🙂

    Like

    • Buna Marius! Nu lua totul ca real pe blog, uneori vorbesc si din alte perspective. Nu stiu bancul cu becul dar as spune ca psihologii in general asteapta ca becul sa se schimbe el insusi atunci cand este pregatit sa o faca. Tu care raspuns il stii la banc?

      Like

  3. …..ca doar tu insuti poti iesi din el prin propriile tale puteri. Sau nu. …..sau obligatoriu da.
    Viata nu are marsalier si asta e un luru bun desi pe moment nu pare
    In plus inceputul are farmecul lui doar ca uneori farmecul lui se releva pe parcurs,

    Like

    • Nimic nu e obligatoriu. Am văzut suficienți pacienți care au murit prin suicid ca sa înțeleg ca exista întotdeauna opțiunea de a nu reuși.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s