Campion in curtea scolii?

20170217_205338

“Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!”

Trei perechi de ochi se uita catre mine, in timp ce ma asez incet la masa. Am venit tarziu pentru proteste. Le si spun asta; nu mai cred in eficienta lor. Ei imi spun ca traim momente istorice. Eu nu sunt convins. Ei insista. Eu nu mai cred in nimic. Suntem la inceputul marilor proteste in strada din ultima vreme. Inca nu stim ca in Cluj se vor aduna, la un moment dat, 50.000 de oameni. Intuitia prietenilor mei, alaturi de o conectare permanenta la social media, le spune ca va fi bine, ca a venit momentul adevarului, al trezirii nationale, etc., etc.

„Ai devenit celebru!”

Ma uit la prietenul meu care ma priveste vesel.

„Acum ar fi bine sa constuiesti pe asta!”

In interior simt cum pufnesc in ras. Se refera la articolul meu de pe blog, cel care a ajuns absolut aiurea pe toate site-urile de stiri si pe Facebook, de pana si vanzatoarele din cartier m-au recunoscut si m-au felicitat personal. Le zic prietenilor mei ca nu vreau sa construiesc nimic pe critica unui sistem, ca vreau sa fiu cunoscut eventual pentru articolele mele creative, educative, nu pentru cele in care dau de pamant cu toti si care in final negativeaza cititorii si nu duc la nici o schimbare.

Nimeni nu intelege ce spun.

Nimeni nu intelege ca refuz faima, celebritatea, construita pe ceva senzational dar negativ, si prefer cvasi-anonimatul, anglofon dar educativ. Majoritatea oamenilor traiesc in timpul „Acum”; Acum se fac banii, Acum se produce, Acum se exploateaza imaginea nou creata. E si normal; sunt toti oameni de business. Eu… nu sunt. Sunt un incult financiar, ratez oportunitate dupa oportunitate de a face bani. Dar dincolo de asta, am niste valori care spun ca nu vreau sa ma ridic pe suferinta altora. Iar a scrie in continuare despre suferinta, a deveni un fel de ziarist care vaneaza coruptia pentru a avea zeci de mii de follow-eri, ar insemna sa renunt la ceea ce imi place sa ma reprezinte in aceasta existenta.

Protestele au crescut in intensitate, apoi au scazut. Poza de mai sus e de aseara. Se vede un om in scaun cu rotile exact in centru, un caine alb spre stanga, oameni cu flash-urile de la mobile aprinse catre un Cer de la care nu va veni nici o indurare. Sunt cam 50 de oameni, poate sa fi fost la un moment dat 100. Sunt idealisti. Dar nu sunt suficienti. In spate, o macara ca o spanzuratoare, lucreaza la pista de patinaj pe gheata din spate, indiferenta la protestul lor. Spre stanga, statuia din fata catedralei din Cluj sta neclintita, martora la multe evenimente asemanatoare, toate trecatoare. In final, nu s-a obtinut nimic.

Romanul are ca trasatura principala individualismul, adica fiecare e pentru el. Romanul mai are o alta trasatura numita oportunismul, adica daca nu ii iese nimic dintr-o situatie, se reorienteaza rapid catre altceva. In felul asta, a organiza aceasta tara si a face o strategie care sa mai si dea roade, este o utopie si finalmente o prostie. Cand traiesti in „Acum” nu poti trai si in viitor. In fine, o alta trasatura puternica este dependenta de suferinta. E caracteristica popoarelor mici, mediocre, care s-au obisnuit intr-atat de mult cu durerea si abuzul incat le cauta in mod activ. Ce, nu se stie ca va urma o perioada neagra in istorie? Ba da, se stie.

Am meditat mult la directia in care voi merge si in care va merge acest blog. Citind si aproband comentariile pentru articolul cu garda, am fost coplesit de un puternic dezgust; oamenii s-au intors impotriva mea, aparandu-si sistemul disfunctional si aducand argumente puerile de genul lipsei mele de politete. Situatia se poate compara cu cea a unui om care zace intr-o gaura plina de dejectii, dar care, in loc sa se salveze, pretinde sa fie tratat cu delicatete.

Bai omule, esti intr-o hazna, lasa-le naibii de scrupule, te scufunzi!

De fapt, asta si doresti… Probabil este o senzatie erotizanta…

Poate va intrebati de ce am inceput cu versurile din Doina lui Eminescu (pe care o recomand in varinata necenzurata). Raspunsul e simplu. Atunci cand „tragi clopotele” permanent, cand ai o durere ascutita continua, te trezesti si faci ceva. Dar cand durerea e suportabila, oamenii se relaxeaza. O durere de dinti zi si noapte te aduce la doctor. O durere surda dar suportabila, eventual in episoade la sfarsit de luna cand vin facturile si se platesc cheltuielile, nu te va determina sa schimbi nimic. Eminescu a intuit bine: trebuie sa te doara toate „pana la urlet”, permanent, pentru a schimba ceva… Mai este nevoie de suferinta…

Raspunsul meu la intrebarea din titlu este NU. Imi voi relua articolele in engleza si preocuparile mele insolite pentru majoritatea cititorilor. Nu voi accepta sa denigrez Romania pentru a avea „succes”. Desi ma infurie multe lucruri, voi incerca sa tac si sa nu le dau amploare, desi s-ar putea sa nu reusesc de fiecare data, mai ales ca societatea romaneasca ofera un material psihopatologic valoros. Intentionez sa devin un campion in alte tari, si imi voi focaliza energia pe acest lucru.

Nota:
Atasata acestui blog va ramane o pagina de Facebook, care initial a fost creata pentru a promova activitatea cabinetului meu, ceea ce nu mai este cazul acum. Pagina va ramane activa si pe ea voi mai share-ui si alte articole din domeniul neurostiintelor si al psihoterapiei. Va invit sa dati follow si acolo.

Advertisements

One thought on “Campion in curtea scolii?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s