Apostazie

balance-crack

“V-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti”

Imi este frig. Stau imbracat, cu fular si haina pe mine, intr-un cabinet gol dintr-o vila goala. Nu este nimeni. Doua radiatoare date la maxim nu pot face fata gerului de afara, si faptul ca sunt intr-o mansarda cu 3 pereti in exterior si mai multe ferestre nu ajuta cu nimic la incalzire, ba din contra. Afara se aude cate o masina si uneori cate un avion. Gandurile imi zboara

Ma uit la drumul din spatele meu, la zig-zag-urile pe care le-am facut in incercarea de a-mi gasi un sens, de a-mi urma o pasiune, de a construi ceva si a lasa ceva in urma mea. Pentru ca am avut norocul sa am o putere financiara suficienta, furnizata de familie, am avut si posibilitatea de a pleca si de a ma intoarce, de a schimba locuri si tari, de a sta uneori degeaba. Daca as fi fost un pic mai sarac, toate acestea ar fi fost imposibile, pentru ca as fi fost obligat sa ma inregimentez in coloana “sclavilor fara frontiere“, care merg “acolo de unde iese banul“. Uitandu-ma in urma, am fost un favorizat al sortii, dar uitandu-ma la ce sunt acum, nu mai sunt asa de sigur.

Sunt de 5 luni in Cluj, si e o perioada critica. E cam durata de timp de la care incep sa ma agit, in caz ca nu imi place situatia. De data asta este diferit. Facand zig-zag-uri prin lume am obosit, si speram ca aceasta a 6-a intoarcere in Cluj sa fie si ultima. Anul trecut am facut tot ce a fost posibil sa reusesc: doua workshop-uri la Sibiu si Cluj, promovarea intensa a cabinetului pe internet si cu flyere la medicii de familie (adica din usa in usa, fiind uneori dat afara chiar daca spuneam ca eram medic), networking la greu, articole pe blog, uneori fortate de necesitatea de a ma face cunoscut, cosmetizare a site-ului, etc. Rezultatul a fost aproape nul, si situatia este in mod clar nesustenabila. Si asta in ciuda faptului ca mi-am dorit sa raman in Romania… Da, am folosit verbul la trecut, pentru ca deja inconstientul meu ma completeaza si imi scrie, fara sa vreau, cuvintele la timpul potrivit.

In aceasta viata nu facem exact ceea ce ne dorim. Cei care spun asta sunt fie exaltati, fie idioti. Facem intotdeauna ceea ce putem. Iar ca un lucru sa treaca din zona dorintei in zona putintei, e nevoie de munca si de plata unui pret. In acest moment sunt limitat de 2 lucruri: plafonarea profesionala – pacienti putini de cand am plecat din Franta, adica de aproape 2 ani, ceea ce nu imi scade mult competenta dar ma determina sa ma lupt zilnic pentru a nu uita ceea ce stiu – si situatia financiara. Da, este greu sa rezisti in Cluj daca nu produci nimic, iar recent m-am aflat in imposibilitatea de a cumpara un apartament (pentru a scapa de chirie), fiind nevoit sa cumpar mai ieftin in Sibiu (ceea ce s-a dovedit pana la urma o alegere inspirata). Problema e ca dificultatea de a rezista in Cluj s-a transformat in imposibilitatea de a rezista in Cluj, in momentul in care mi-am numarat banii care imi mai raman (fara a intra intr-un colaps). Realitatea e ca nu imi mai permit sa rezist decat cateva luni in Cluj, si cum nimeni nu imi va da bani “pe ochi frumosi”, trebuie sa accept ca deznodamantul e aproape.

La toate acestea s-a adaugat si alta problema: psihoterapia. Putini stiu ca eu am functionat ca si psihoterapeut in baza unei diplome ce e valabila timp de 3 ani. Dupa 3 ani trebuie sa ai minim 5 cazuri supervizate, altfel nu poti avea drept de libera practica. Venind in Romania in urma cu 2 ani am fost increzator ca voi reusi, dar realitatea e ca nu am avut nici macar un caz de psihoterapie, majoritatea discutiilor cu diversi pacienti ramanand la nivelul de consiliere pentru cateva sedinte, daca s-ar putea si gratuite. In aceasta situatie timpul s-a scurs, si toata investitia mea de 8 ani de terapie si supervizare a devenit nula. In consecinta, nu mai pot oferi acest serviciu, desi raman si voi ramane pana in ultimul moment al vietii mele un pasionat de psihoterapie si, dupa spusele multora (si fara aroganta), unul dintre cei mai buni.

Probabil ca lovitura de gratie am primit-o in urma alegerilor de anul trecut. Putini isi pot imagina, dar eu sunt un idealist care a iesit in strada de multe ori pentru a protesta impotriva mizeriei din aceasta tara. Cred ca in viata e bine sa ai idealuri, sa te lupti pentru ceva, nu sa traiesti ca o buruiana care doar se hraneste, paraziteaza, umbla dupa frivolitati. Cu timpul, prapastia dintre mine si marea masa a populatiei romanesti a crescut. Imi dau seama ca am o alta structura, nu pot face compromisurile necesare pentru a trai linistit in tara si a suporta coruptia, nelegea, nedreptatea. “Imi lipsesc competentele necesare“, pentru a parafraza un prieten care mi-a dat una dintre cele mai puternice lovituri din ultimul timp si m-a hotarat intr-un fel sa renunt. Vazand cum populatia se prostitueaza pentru cativa lei in plus la salariu sau pensie, am capatat o lehamite imensa. Am spus ca “eu nu sunt asa“, desi, ironic, ma prostituez aici in Cluj ca si ei, “pentru cativa banuti“. Am acceptat ca asta inseamna sa fii roman: “sa fii ieftin“. Si mi-am adus aminte de citatul din motto-ul acestui articol, un citat atribuit lui Brancusi: aici, in aceasta tara, oricat te-ai invarti, va fi la fel, intotdeauna. Mi-am adus aminte si de Eminescu cu a sa Glossa, cu viata care te imbie pentru a mai schimba actorii pe scena, si mi-am dat seama ca se joaca aceeasi piesa proasta de zeci de ani, si ca asa se va juca si in urmatoarele zeci-sute de ani. Nu, Romania nu o va duce bine niciodata daca are aceasta mentalitate, si nu, nu are rost sa mai depun eforturi pentru a mai schimba ceva. Nu se poate!

Pasiunea vietii mele este sa construiesc. Construiesc diverse situatii, organizez, “construiesc” oameni. Imi este vital pentru sensul meu existential sa vad ceva cum creste, cum se dezvolta. De ani de zile… doar acest blog a fost singurul lucru pe care l-am putut construi… Nimic altceva nu s-a materializat. Povestea Mesterului Manole. Problema e si ca nu e bine sa arati ca esti mai “ortoman“, pentru ca “ti se va da in cap“. Povestea Mioritei. Si atunci, cum pot eu sa fiu ceea ce sunt cu adevarat in tara mea??? Raspunsul e ca nu pot. Ma aflu in situatia in care le-am facut pe toate, si nu mi-a ramas decat de scris o carte, pe care insa nu mai am puterea sa o scriu.

Am fost intrebat de multe ori in cadrul consilierilor din cabinet daca e mai bine sa se plece in strainatate sau sa se ramana in Romania. Fiind in rol profesional, am pus diverse intrebari ajutatoare pentru ca respectivul client sa-si dea seama ce i se potriveste mai bine. Raspunsul meu uman, autentic, din tot sufletul, este insa clar si transant: daca simti ca potentialul tau nu se poate realiza in Romania, daca simti ca esti atras de strainatate, daca simti ca acolo poti indrazni sa visezi mai mult decat aici… pleaca! Dar daca mai ai si cea mai mica indoiala ca nu le-ai facut pe toate, ca mai ai ceva ce poate ca n-ai incercat si nu stii daca ar fi iesit mai bine, stai aici si fa si acel lucru, pentru ca sa nu ai ce sa-ti reprosezi. Dar cand arunci o privire globala peste toata existenta ta, peste trecut si peste viitor, si nu mai simti ca mai ai ce sa faci aici, pleaca si nu te mai uita in urma, ca nu mai ai la ce! Acum, cu perspectiva unei crize economice majore, cu un lider descreierat (narcisic) in State care poate oricand provoca un razboi, si cu niste corupti la conducerea Romaniei (citez stirea EuroNews de azi – Romania e cea mai corupta tara din UE), trebuie sa fii neinformat, idiot, anesteziat sau nebun ca sa ramai calm, fara sa simti o imensa frica, o frica reala, vitala (adica frica de a-ti pierde viata, nu anxietati nevrotice banale). Acestea sunt vremurile, asa s-a ajuns intr-o lume in care au fost promovate superficialitatile si “start-up-urile” pline de culoare care nu ofera de fapt nimic concret. Poate cineva sa se uite plin de speranta la guvern/parlament si sa spuna ca vor face treaba buna, ei fiind corupti pana in maduva oaselor?

Apostazie este un cuvant pe care l-am auzit prima data la mentorul meu, profesorul B. Se uita semnificativ la noi si ne vorbea despre “apostazie morala“. Apostazie inseamna renuntare publica la o credinta (deseori religioasa) sau la un principiu. Nu e renuntarea la un obiect sau la ceva irelevant, ci reuntarea la o mentalitate, la ceva cardinal din viata cuiva, la un sistem filosofic, la o paradigma, la un temei existential. Eram medic rezident cand am lucrat cu profesorul si mi-am dat seama ca semanam foarte bine cu el. Era un tip care traia intr-un “turn de fildes“, care primea lunar reviste de psihiatrie din straiantate (adica era pasionat si era la curent cu noutatile), care avea o biblioteca imensa si folosea cuvinte din vocabularul extins pe care le notam in carnetel pentru a le cauta ulterior in dictionar. Era un erudit care nu putea fi inteles de cei din jur care efectiv “plesneau” de mediocritate. A fost singurul cadru universitar care ne-a tratat pe noi, medicii mai tineri, ca pe niste oameni si nu ca pe niste animale sau sclavi, si e adevarat ca se uita ceea ce ai spus dar niciodata nu se va uita emotia pe care ai transmis-o celorlalti sau cum i-ai facut sa se simta. Imi aduc aminte ca, dupa ce am devenit medic specialist, am avut o discutie. Eu eram in cautare de job si m-am dus la el. Mi-a spus ca ma poate ajuta sa fac garzi la el si as putea face voluntariat cativa ani pana ar fi aparut un post si posibilitatea de a da examen. Dar mai apoi mi-a povestit despre viata lui, si despre faptul ca a avut la un moment dat posibilitatea de a pleca in Canada (in vremea comunismului). Acolo, pe aeroportul canadian, a avut de facut o alegere: sa stea sau sa revina in Romania. Si iubirea de tara a invins. Ulterior a devenit profesor si sef de clinica. Dar durerea de a fi avut ocazia sa traiasca intr-o lume civilizata si sa se dezvolte profesional nu l-a mai parasit niciodata. A ramas cu regretul acesta toata viata (asa cum Manole a ramas cu regretul de a nu mai putea sa o vada niciodata pe a sa sotie zidita in zid – pretul sacrificiului). In acel moment, vazandu-i zambetul incarcat de amaraciune de pe fata – o slabiciune pe care probabil o arata rareori – mi-am dat seama ca mi-a aratat doua cai: pleci sau ramai, cu toate consecintele ce decurg din alegerea respectiva: pleci si poate infloresti printre straini, sau stai si devii un neinteles macinat de regrete. Am inteles la momentul respectiv situatia, dar nu am inteles si faptul ca fiecare alegere are si un pret. Acum, dupa 4 ani de la acea discutie – o eternitate, as spune – pot privi discutia cu el in alta lumina.

Sensul personal nu este ceva ce se gaseste; sensul il dam noi, il generam noi. Sensul apare cand ne uitam la viata noastra si ne punem intrebarea: si acum, ce vreau sa fac cu viata mea? Pentru ce vreau sa fiu eu cunoscut in viata asta? Ce voi lasa in urma mea? Ce vreau sa spuna ceilalti cand vor vorbi despre mine (in timpul vietii mele si dupa moartea mea)? Timpul este scurt, raspunsul, daca nu a fost gasit, este urgent.

Poza articolului defineste exact starea in care ma aflu; incerc sa merg pe un fir, in echilibru instabil, si incerc sa nu cad, dar observ cu groaza cum, in spatele meu, firul devine o crapatura ce se casca intr-o prapastie. Nimeni nu stie daca acea crapatura va avansa sau nu, sau cat de larg se va deschide, asa ca trebuie sa ma misc repede. Daca raman in Romania inseamna ca prajina cu care imi tin echilibrul a cedat, sau nu a fost suficient de lunga ca sa ma salveze, sau crapatura m-a prins si am cazut in prapastie.

Advertisements

14 thoughts on “Apostazie

  1. cu siguranta:
    ….exista si momente de bucurie si aspecte pozitive in viata ta;
    ….exista oameni la care tii/pe care ii iubesti si reciproc;
    ….ai mai trecut prin incercari grele si in trecut si le-ai biruit…

    …mai ramai!

    Like

  2. Pingback: Garda | Cezar Danilevici

  3. M-a intristat povestea ta!Sper totusi sa gasesti o cale sa poti ramine, Ar fi pacat!
    Daca nici in Cluj nu se poate supravietui e de rau!Sper sa gasesti o punte de salvare si sa ramai!

    Like

  4. In sistemul privat exista sanse dl.dr.
    Sunt proaspat specialist si deja incoltesc ofertele pt Cj. E drept, pe o specialitate grea unde colegii fug ( bani putini, munca multa..) incercati regina maria, medlife etc…solutie de avarie sau in proximitatea clujului…tot avarie gen huedin, turda etc…pana pana…
    Nu pot sa cred ca nimeni nu va ajuta din umf avand istoricul si experienta franceza… succes

    Liked by 1 person

  5. wow! extraordinar post! este important sa gasesti pe cineva care iti pune intrebarile potrivite care te ajuta sa iti faci curat in ganduri… si framantari. Multumesc!

    Like

  6. Nenorocirea rezidă în felul în care este privită psihologia: marginal. Nu i se acordă, absolut deloc importanța majoră – și, spun eu, primordială – pe care ar trebui să o aibă. Mentalitatea tembelă moștenită ȘI din vremea tovarășilor face ca această disciplină să fie tratată cu dispreț. Este imposibil de greu să te lupți cu mentalitatea „merge și așa”. Pot să vă spun numai succes și sper să reușiți!
    Cu stimă
    Al dvs Jur(nal)ist
    Ștefan-Teodor VACARENCO
    P.S. Am distribuit articolul dvs pe un grup pe care îl gestionez.

    Like

  7. exact ca Fat-Frumos din poveste in cautarea Ilenei Cosinzene. La intrebarea pusa calului fermecat daca sa ia cu el cosita gasita sau sa o lase acolo, calul ii raspunde si daca o iei si dac n-o iei pina la urma tot te vei cai…Mai este si Marin Sorescu in Simetrie:

    Mergeam asa,
    Cand deodata in fata mea,
    S-au desfacut doua drumuri :
    Unul la dreapta,
    Si altul la stanga,
    Dupa toate regulile simetriei.

    Am stat,
    Am facut ochii mici,
    Mi-am tuguiat buzele,
    Am tusit,
    Si-am luat-o pe cel din dreapta
    (Exact cel care nu trebuia,
    Dupa cum s-a dovedit dupa aceea).

    Am mers pe el cum am mers,
    De prisos sa mai dau amanunte.
    Si dupa aceea in fata mea s-au cascat doua
    Prapastii :
    Una la dreapta
    Alta la stanga.
    M-am aruncat in cea din stanga,
    Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant,
    Gramada cu mine in cea din stanga,
    Care, vai, nu era cea captusita cu puf!
    Taras, m-am urnit mai departe.
    M-am tarat ce m-am tarat,
    Si deodata in fata mea
    S-au deschis larg doua drumuri.
    “V-arat eu voua !” – mi-am zis –
    Si-am apucat-o tot pe cel din stanga,
    In vrajmasie.
    Gresit, foarte gresit, cel din dreapta era
    Adevaratul, adevaratul, marele drum, cica.
    Si la prima rascruce
    M-am daruit cu toata fiinta
    Celui din dreapta. Tot asa,
    Celalalt trebuia acum, celalalt…
    Acum merindea imi e pe sfarsite,
    Toiagul din mana mi-a-mbatranit,
    Nu mai dau din el muguri,
    Sa stau la umbra lor
    Cand m-apuca disperarea.
    Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
    Scartaie si maraie impotriva-mi,
    C-am tinut-o tot intr-o greseala…

    Si iata in fata mea iar se casca
    Doua ceruri :
    Unul in dreapta.
    Altul la stanga.

    Toata existenta noastra este de fapt suma alegerilor noastre. Criteriile dupa care facem alegerile depind mai mult sau mai putin de noi.

    In tot ceai scris ai grait frumos!

    Liked by 1 person

  8. Domnule doctor,Aveti talent.Pacat ca veti parasi Romania.Dar chiar va sfatuiesc sa nu va sacrificati viata ,asa cum am facut-o noi.Chiar nu merita.Locul medicului roman nu e in tara sa.Ci acolo unde are demnitate .Pacat.Dvs. veti ajunge departe.Cu o singura conditie:parasiti urgent si fara regret Romania.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s