Sensuri in Psihoterapie

labirint

Spuneam in articolele trecute ca in zona de consiliere/psihoterapie se lucreaza cu „materialul clientului”, adica se lasa libertatea clientului de a-si alege lucrurile care il definesc, directia sau sensul existentei sale, si nu se incearca sub nici o forma sa se impuna valorile proprii terapeutului (sau mai bine zis ierarhia proprie a valorilor). Mai spuneam ca nu operez cu notiunea de normalitate; aceasta variaza si „cate bordeie atatea obiceie”. Aceasta stare a lucrurilor este mai totdeauna confuziva pentru client, pentru ca el se asteapta ca terapeutul sa-i dea niste directii si acesta nu i le da. Este o experienta maturizanta, pentru ca, poate pentru prima data in viata, clientul trebuie sa faca niste alegeri singur. Proaste sau bune, alegerile sale ii vor modela existenta, dar partea optimista este ca acelasi client isi poate schimba in orice moment deciziile, atunci cand intelege ca a gresit ceva sau a facut o alegere care nu il reprezinta.

In acest articol voi vorbi despre anumite principii generale si obiective care stau la baza activitatii psihoterapeutice. Nu, nu e nimic haotic in lucrul cu pacientul, desi pare asa. Exsita lucruri clare care se pot face si care nu se pot face, si voi atinge – ce-i drept la nivel superficial – o parte dintre ele.

Deci… care sunt sensurile/principiile/obiectivele mari ce stau la baza terapiei? Care sunt directiile generale ce fac abstractie de continutul materialului clientului?

In primul rand, daca pacientul vrea sa planga, il las sa planga. Daca vrea sa urle, il las sa o faca in anumite limite. Daca are nevoie doar de cineva care sa petreaca o ora in liniste alaturi de el, in completa tacere, atunci ii ofer acest timp. Plansul si urletul se numesc tehnic catharsis, adica eliberare de prea-plinul emotional. Nu lucrezi nimic practic cu pacientul, si asta poate da senzatia de pierdere de vreme pentru cei centrati pe obiective sau pentru cei care cred ca „a face” e supremul scop in lume. Dar a putea sa stai cu pacientul, intr-o atmosfera densa, deseori insuportabila, are valente terapeutice. Omul ala e judecat poate de toti din jur; macar cu tine sa poata sa fie oricum fara sa i se sara in cap… Asta prespupune sa-l accepti neconditionat, sa poti sa-i contii starea emotionala (fara sa te apuci si tu sa plangi sau sa urli), sa ramai congruent cu el (adica sa nu fumezi nepasator o tigara in timp ce el plange de rupe, sau sa nu intelegi emotional la ce se refera, punand intrebari idioate). Cam asa ar arata primul principiu: sa fii acolo, langa pacient, fara sa faci neaparat ceva. Doar sa fii…

Alti pacienti vin pentru ca au nevoie de clarificari, au nevoie sa-si puna gandurile in ordine, sa aiba o privire de ansamblu. Aici e important sa nu emiti judecati de valoare. Vei trece in revista toate punctele de vedere posibile si toate directiile care iti vin in minte din care poate fi privit un lucru sau perceputa o situatie. Nu ai voie sa-i spui ce sa faca, ce sa aleaga, pentru ca ii iei libertatea, dar poti explora toate variantele posibile. Asta il ajuta pe om sa aiba o privire de totalitate asupra situatiei si sa nu piarda din vedere anumite aspecte, fapt ce ar putea fi regretabil ulterior, mai ales daca se intampla lucruri ireversibile. A vedea lucrurile din toate unghiurile posibile e denumit in engleza reframing, iar unii considera ca e manipulare, numai ca nu e o manipulare a deciziilor clientului, ci o manipulare a informatiei, prezentand-o din alte perspective. Oricum, mai bine sa stie totul de dinainte decat sa comita o greseala si sa regrete ulterior. Altii numesc procesul acesta „explorarea alternativelor”.

Un alt principiu este ca poti sugestiona pozitiv clientii, mai ales daca simti ca sunt prea negativi si vor intampina cu ostilitate incercarile tale de a le arata ca viata nu e chiar asa de rea. Unii clienti reactioneaza la indemnul „hai ca se poate!” Daca simt ca reactioneaza la el, il voi folosi, pentru ca e mai bine sa pastrezi o atitudine usor optimista decat sa iti tai venele impreuna cu clientul. De fiecare data e bine insa sa te asiguri ca acel lucru chiar se poate, nu sa livrezi utopii. Sugestionarea este un capitol aparte, necesita cunoasterea unui limbaj hipnotic pentru a fi facuta eficient, sau o carisma si o experienta indelungata. Pe langa sugestie, se foloseste intens si reintarirea pozitiva (in engleza se numeste positive reinforcement). Adica acel „Good boy!” pe care il spui catelului tau. In general in viata suntem criticati sau pedepsiti pentru ceea ce gresim, dar nu suntem felicitati pentru ceea ce reusim. Stiu, e o societate idioata. Ei, a intari pozitiv pe cineva inseamna sa ii recunosti micile victorii si sa il feliciti pentru ele. „Pot sa te felicit azi pentru ca ai iesit si ai socializat cu prietenii tai!” este o fraza pe care o spuneam frecvent in Franta pacientilor, si este o intarire pozitiva, pentru ca unii au nevoie ca, cel putin la inceputul terapiei, sau din nefericire toata viata, sa fie batuti pe umar si asigurati ca fac bine ceea ce fac. Asa sunt oamenii, au nevoie de aprobare (approval), si e ok sa le-o dai (intr-o prima etapa). Pe de alta parte, a vedea ca fac si lucruri bune si nu numai tampenii, si a avea si mici victorii, ajuta clientii sa isi consolideze stima de sine (care e o problema constanta oriunde si aproape pentru oricine vine in terapie).

O alta directie pe care merg uneori, functie de client, este sa ii stimulez defensele sau mecanismele de aparare mature. Un client frustrat e mai bine sa-si faca planuri, sa relationeze, sa scrie o carte sau sa foloseasca auto-ironia, decat sa regreseze la nivelul unui copil de 2 ani, sa proiecteze in exterior nemultumirile, sa intelectualizeze de ce nu merge treaba, sa nege realitatea sau sa-si nege responsabilitatea, sa te priveasca rece si disociat, sau sa puna mana pe o arma si sa-si ia viata. Pentru cei din domeniu, am enumerat cateva defense mature, respectiv imature.

A exprima emotia corecta in contextul corect e un obiectiv important. Daca iti imbratisezi iubita si ii spui ca o iubesti si de fapt in sinea ta plangi dupa fosta si te simti vinovat si trist, se numeste ca simti tristete cand ar trebui sa simti bucurie. Daca primesti un inel de logodna si tu faci atac de panica, se numeste ca simti frica atunci cand ar trebui sa simti bucurie. Esti „fake”, adica fals, „not real”, adica neautentic. Obiectivul meu ca terapeut e sa rezolv aceasta situatie, astfel ca, atunci cand te bucuri – sa te bucuri, si atunci cand esti trist – sa fii trist, si atunci cand are rost sa te temi – sa te temi.

Oamenii sunt fiinte sociale, si a relationa face parte din imperativele acestei existente umane. De fiecare data voi incerca orice pentru a aduce oamenii impreuna. De cate ori vine la mine cineva pentru consilierea ante-divort, obiectivul meu va fi unul singur: sa pastrez oamenii impreuna, sugerand schimbari la cei doi sau la cel care vine la mine. Asta pentru ca e mai usor sa distrugi decat sa creezi, si pentru ca foarte posibil motivul despartirii se va pastra si la urmatoarea despartire de urmatorul partener. Si in plus, ideea e sa inveti ceva dintr-un conflict, nu sa fugi ca un iepure ingrozit. Daca un client nu are abilitati de relationare sau socializare, obiectivul meu va fi sa i le stimulez sau sa si le construiasca, ca sa poata realiza contacte satisfacatoare cu ceilalti. De cate ori voi vedea un client izolat, care traieste ca un calugar in pustietatea unui munte sau in pustietatea unui oras imens (e acelasi lucru), voi face presiuni sustinute pentru a-l readuce in comunitate, si voi cauta toate elementele care il impiedica, negociind pe cat se poate o flexibilizare sau o scadere a unor posibile standarde prea ridicate. In acelasi timp, voi lucra si pe capacitatea clientului de a se simti bine in comunitatea sa, in reteaua lui sociala, punand accent pe abilitatea de a solicita si a primi ajutor emotional de la altii (unii au probleme in a lasa pe ceilalti sa-i ajute). Intr-o propozitie, „a avea o viata buna in mijlocul celorlalti” este un obiectiv pentru mine. Poate clientul nu isi doreste asta la inceput, dar eu sunt obligat sa am acest obiectiv in relatie cu el.

In aceasta lume exista ceea ce se numesc „afaceri emotionale neterminate”. Adica niste „tinichele de coada” care nu te lasa sa traiesti mai departe. Daca poti sa te uiti in trecutul tau si la persoanele semnificative din trecut, si sa simti doar impacare (sau sa nu mai simti nimic), atunci nu mai ai afaceri neterminate. Dar daca ai ramas cu regrete, cu vinovatii, cu iubiri pierdute, vei cauta sa te autopedepsesti, intrand in tot felul de incurcaturi. La fel e si cu dorinta de razbunare. Pana nu inchizi un capitol in trecut, pana nu inchei ce e de incheiat, pana nu procesezi emotional ce ti s-a intamplat (si asta cere timp deseori), pana nu „o termini”, nu poti deschide alt capitol in viitor, iar daca o faci, povestea va iesi prost, nu pentru ca cealalta persoana/situatie e nepotrivita, ci pentru ca tu aduci elemente din trecut si le arunci in actuala relatie/situatie. Tot ce se numeste abandon, tradare, rusine, vinovatie, etc., intra in capitolul afaceri neterminate. Terminarea lor, prin orice mijoace, deseori simbolice (scris o scrisoare catre trecut si dat foc, de exemplu, sau actul de a-ti cere scuze/iertare, cu tot orgoliul ranit adiacent), este obiectiv terapeutic.

A trai viata in deplina satisfactie este un obiectiv ciudat. Sa fim seriosi: cine poate fi complet satisfacut? Ei, genul asta de intrebare arata cat de bolnava poate fi societatea, si fiecare in particular. Da, se poate trai viata plenar, cu satisfactie, cand ti-ai rezolvat problemele din trecut si stii sa iei decizii corecte in prezent, cand ai un plan de viata de urmat in viitor si ai o mobilitate emotionala optima. Viata e plina de provocari, dar asta nu inseamna ca nu poate fi satisfacatoare. Dar daca te faci bucati la fiecare lovitura a sortii, daca te rupi (disociezi) cu usurinta, daca ai probleme in a-ti preciza identitatea si cauti permanent sa te tii intr-un intreg, obiectivul meu va fi sa gasesc un liant, ceva care iti lipeste partile din tine, si in plus sa te ajut (alt obiectiv) sa iti recuperezi partile pierdute in trecut. Spre exemplu, se pierde foarte frecvent capacitatea de a iubi, si aceasta trebuie recuperata din trecut, de la „marea iubire” care a plecat cu ea. Sau, alt exemplu, cand iti petreci un deceniu intr-un dead-end job (un loc de munca nesatisfacator), e nevoie sa-ti recastigi entuziasmul, pasiunea, care e o parte din tine pierduta pe parcurs. Asta devine obiectiv.

Obiective destul de evoluate sunt insight-ul (capacitatea de a intelege ce se intampla cu sine si cu altii/viata), constiinta de sine si dezvoltarea unei relatii autentice cu tine si ceilalti. Sunt obiective de la sfarsitul terapiei, si unii nu au nevoie neaparat de asta. Eu le dezvolt oricum. Deseori clientii vin pentru ca nu inteleg ce se intampla, dar spre finalul terapiei dezvolta o intelegere mai profunda. Voi pune in mod constant presiune pe aceste lucruri, pentru ca odata dezvoltate, vor fi folositoare si in alte situatii. Un alt obiectiv, destul de abstract pentru unii, este asumarea responsabilitatii pentru toata viata, pentru cele facute si cele nefacute. Clientul vine deseori dand vina pe oricine din exterior, iar obiectivul meu va fi sa il ajut sa se asume, sa vada ca el a ales sa permita anumitor lucruri (sau persoane, deseori dragi) sa ii distruga viata sau sa decida pentru el. In egala masura, un alt obiectiv este acceptarea, si mai specific, acceptarea pierderilor ca facand parte din viata.

Clientii sunt deseori utopici, cu doze mari de gandire magica, unii marginal-psihotici. Asta nu se vede, dar au o viziune foarte fantezista vis-a-vis de viata in general. Fiecare din noi traim intr-un film in capul nostru si jucam un rol. Daca rolul duce la un sfarsit tragic, atunci e o problema. A preciza utopiile din clienti, a-i invata sa gandeasca critic, a face ceea ce scoala ar fi trebuit sa faca cu ei, este de asemenea un obiectiv. Se poate argumenta ca a scoate pe cineva din fantezia sau visul personal, si a-l arunca intr-o realitate grotesca, jegoasa, mizera, este un act de cruzime, dar sa nu uitam ca acel client vine in terapie tocmai pentru ca visul a devenit cosmar. Nu e recomandabil sa intri peste tot in viata unui client – la fel cum nu trebuie sa parcurgi toate cotloanele unui labirint pentru a gasi o iesire – dar exista un pret pentru libertate, si unele utopii se vor pierde iremediabil. In general, daca utopia deranjeaza clientul, ea va fi discutata si distrusa, dar exista o serie lunga de utopii care isi vor continua existenta, facand viata mai usor suportabila.

Catre final, mai pot atinge niste obiective foarte generale. A stimula deschiderea catre nou in client este un obiectiv important si intotdeauna de dorit. Daca gandeste aceleasi lucruri si piseaza aceleasi idei, daca tot evita solicitarile vietii, va ajunge in Iad. In engleza asta se numeste open-mindedness. Exista apoi o serie de valori sau abilitati care arata ca un om este viu si functioneaza optim: curiozitatea, creativitatea, curajul, flexibilitatea, libertatea, increderea in sine (in propriul corp si in judecata sa/abilitatea de a discerne corect, fara contaminare de la normele sociale sau evenimente din trecut).

Se spune deseori in formarea de terapie ca relatia cu clientul este cel mai important aspect. Mentiunea mea este ca o relatie care nu e dublata de o cultura in domeniul psihologic (adica documentare, citit carti, training serios), este un dezastru. A fi in relatie de terapie cu cineva si a nu sti ce sa faci este incompetenta si faci mai mult rau. O alta mentiune este ca ai nevoie de autocunoastere, pentru ca altfel vei aduce in relatia profesionala propriile tale probleme, si vei sfarsi prin a-ti face propria ta terapie pe banii clientului, dovada de egosim si iresponsabilitate. Nu rareori terapeutii sfarsesc prin a face sex cu pacientii pentru ca nu reusesc sa se mai controleze, asa ca problema e cat se poate de serioasa, mai ales ca discutiile coboara la nivel profund, si tot prin profunzimi se afla si dorinte primitive reprimate cu grija. Daca nu poti rezista, mai bine nu face profesia asta, pentru ca nu e pentru oricine!

Clientul care iti cere ajutorul e cam de doua tipuri. E clientul care are o problema, discuta cu tine deseori o sedinta sau un numar limitat de sedinte, dupa care pleaca inapoi in societate, gasindu-si o rezolvare satisfacatoare. Apoi e clientul care are tulburari de personalitate mai mari sau mai mici, care ramane in terapie, uneori toata viata, alteori pe perioade de ani de zile. Ce se intampla de fapt? Toti oamenii au un mecanism de „auto-reparare” psihologica, si in cazul in care au atasamente normale si nu sunt prea lezati, vor reusi sa se vindece singuri, dupa o intalnire sau cateva sedinte. Ei pleaca si raman dusi. Interactiunea cu ei este o bucurie pentru mine, pentru ca inseamna ca problemele nu sunt grave si nu trebuie sa intru prin tot labirintul lor interior ca sa reparam distrugeri extinse. Insa pentru pacientii cu tulburari de personalitate, care sunt vulnerabili pentru ca au avut ghinionul de a trai in familii disfunctionale sau au fost supusi la tot felul de abuzuri (situatie ce tinde sa devina regula), acest mecanism automat de auto-vindecare nu mai face fata. In acest caz apare nevoia de reparentare, adica terapeutul joaca rolul unui nou parinte, fata de care clientul dezvolta o serie de dependente, care ii raspunde corect la solicitari, si intr-un fel il ajuta sa aiba din nou incredere in el si in oamenii din jur. Reparentajul (relatia) necesita timp. Deseori clientii raman vulnerabili ani intregi. E ca un stalp de sustinere care este pus langa un copac starmb pentru a-l ajuta sa creasca drept; ai nevoie de ani pana sa indrepti o tulpina deja lemnoasa, dar in final se poate, cu multa perseverenta, empatie si rabdare. Ulterior, recastigand capacitatea de auto-vindecare, clientul se va putea descurca si singur, atunci cand terapeutul (sau stalpul) va fi indepartat. Totusi, spre deosebire de ceilalti oameni mai norocosi, pe „tulpina” sa vor ramane pentru restul vietii „cicatricile” ce vor arata ca a trecut prin traume. Cicatricile de pe scoarta copacului nu il impiedica sa traiasca normal, dar totusi, amintirea lor ramane…

In concluzie, psihoterapia nu e o simpla discutie, „la plesneala”. Are in fundal o intreaga teorie. Nici nu se face la intamplare, ci urmeaza principii si obiective clare, indiferent de valorile sau specificul clientului, de „materialul” sau. Pentru mine, ramane cea mai grea si mai fascinanta profesie.

One thought on “Sensuri in Psihoterapie

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s