Timpul

clock-now

“Totul in aceasta lume este doar pentru o perioada”

Ma doare. Cam de doua saptamani ma doare in acel loc. Stres, agitatie, griji, anxietate. Cam de doua luni am si slabit – se vede pe haine. Atarna pe mine. Nu mai vad nici o iesire din aceasta situatie.

Alungati de starea mea si de neputinta lor de a ma ajuta, prietenii mei au plecat. S-au dat la fund. Sunt ocupati cu altele. Sunt prinsi. Au alte prioritati. Chiar si cei care spuneau ca m-au iubit sau ma iubesc in taina au tacut acum. Nimeni nu stie cu ce ma framant. Orasul este un imens pustiu. Constientizez ceea ce stiam deja din carti: fiecare fiinta umana este esentialmente singura in fata vietii. Iluzia s-a frant. Intre mine si existenta mea nu a mai ramas nici o iluzie, nici o halucinatie a iubirii.

Portarul ma recunoaste si ma saluta.
“Ce mai faceti, domnu’ doctor?”

Ii raspund cu o banalitate si il intreb pe unde se intra la urgentele chirurgicale.
“Ati venit in vizita la cineva?”
“Nu. Am venit pentru mine.”
Fata i se intuneca. Ne stim de mult. Ma conduce pana la lift.

In urgenta nu e nimeni. Pe masa e plasata ostentativ o cutie cu botosei igienici albastri de plastic, pentru cei din exterior. Gratuiti. Astept minute in sir. Nimeni. Pana la urma incep sa deschid toate usile din jur. Intru in WC-uri din greseala, apoi direct in terapia intensiva, apoi prin cabinete si saloane. Nimeni. Dupa o vreme apare o asistenta care imi spune sa-mi pun botoseii din plastic si cheama medicul.

Medicul ma priveste blank. Gol. I se rupe in paispe daca traiesc sau mor, sau ca sunt anxios, sau ca sunt medic. Ma consulta.

“Aveti o formatiune tumorala.”

O spune simplu, impasibil. Ceva de genul “afara ploua”.

“E nevoie de ecografie pentru a afla daca tumora e benigna sau maligna.”
“Dar ce parere aveti?”
“Domnule doctor, eu nu am pareri. Eu stiu sau nu stiu. E nevoie sa faceti o ecografie cat mai urgent pentru a sti daca e nevoie de operatie sau nu.”

Inteleg. E groasa.

Omul imi intinde o bucata de hartie pe care scrie numele unei clinici private si numele unui profesor. Unul bun. Si da sa plece.
“Pai nu trebuie sa va platesc consultatia?”
Aud refuzul in timp ce doctorul se departeaza repede pentru a evita situatia jenanta de a-l plati. Imi dau seama ca nu pot fugi dupa el, asa ca ii spun, aproape strig: “Multumesc!”
Doctorul tresare, isi schimba privirea fixa si imi zambeste. Spune ceva dar nu il mai aud. Asta astepta: un simplu “multumesc”. Si dispare.

Eu ii spun “blestemul medicilor”. Este ceva de care nu poti scapa. Odata intrat in facultatea de medicina, si dupa ce inveti despre corpul uman, este prea tarziu sa scapi de acest blestem. Vei sti tot ce se intampla si se va intampla cu tine si cu ai tai, pana la ultimul detaliu. Vei sti prognosticul, vei sti deznodamantul. Vei sti fazele bolii, manoperele, ce va merge bine si ce va merge rau… Cu cat esti mai specializat, cu atat vei sti mai bine boala sau organul pe care te-ai specializat. Vei vedea cum oamenii se degradeaza si mor, vei “savura” fiecare etapa, si iti vor trebui mecanisme defensive psihologice imense pentru a trai cu aceste constientizari. Initial vei face celebrul “sindrom al studentului la medicina”, adica vei avea senzatia ca ai toate bolile despre care vei invata pentru examene. Ti se va spune ca nu ai nimic dar tot vei dezvolta o frica imensa, aproape animalica, pana cand cineva iti va spune ca e normal si ca iti va trece, ca te vei intari si nu te vei mai gandi, ca vei trata pacientii ca si cum nu esti si tu supus aceleiasi cauzalitati si acelorasi riscuri de a face o boala sau alta. Ulterior, in timpul vietii profesionale, vei merge si tu pe la spital, pe la urgente, pe ascuns, sa verifici daca esti bine, daca acea durere pe care o ai de mai mult timp este doar o banala durere sau este inceputul unei boli grave. Evident, te vei gandi la ce e mai rau, la cancere si boli autoimune, la situatii rarisime, pentru ca stii ca nimic nu e exclus, si la stresul la care esti supus in meseria ta, orice e posibil. Cu timpul vei ajunge sa invidiezi maturatorul de pe strada ce da cu matura alene, cu o tigara in coltul gurii, care nu stie ceea ce stii tu si, din acest motiv, nici nu se teme.

Sunt in anticamera radiologului. El va spune daca tumora e maligna sau benigna. Langa mine stau mai multi pacienti. Ochiul meu format incepe sa ii diagnosticheze. O doamna slaba si cu tenta galbuie a pielii. Cancer sau metastaze la ficat. Un batran la vre-o 80 de ani. Probabil cancer de prostata. Un copil ce a fost adus intr-un cos de mama si bunica, si care imi zambeste. Probabil o malformatie congenitala, foarte probabil o malformatie la inima, ca astea se diagnosticheaza in primele luni sau primul an. O receptionera calma si zambitoare. Un profesor care iese uneori din cabinet, elegant, zambitor, manierat, si de un calm ireal. Il stiu. Cand eram student il vazusem pe undeva. E neschimbat. Poate mai carunt. Intre timp am aflat ca e unul dintre cei mai buni sau cel mai bun.

Imi transpira mainile. Am ajuns prea repede, in dorinta de a scapa de stres si a sti ce e de facut daca e ceva de facut. Nu duc bine anticiparea unei posibile pierderi, prefer lucrurile clare, dar parca acum as prefera vagul, ambiguitatea. Valuri de anxietate imi urca din abdomen pana in cap. Imi simt fata fierbinte-fierbinte. Stiu ca probabil sunt rosu la fata. Imi sterg din nou mainile de genunchi si observ ca blugii incep sa isi schimbe culoarea de la transpiratia pe care tot am sters-o de ei. Este o anxietate crunta, o emotie bruta, ceva dezumanizant. Imi trec prin minte diverse scenarii, toate catastrofale. Iar cand receptia ma intreaba ceva, dau sa raspund dar nu am voce, scotand doar un clefait dizgratios. Am gura uscata de la emotie.

In momente de asteptare de acest gen, iti trec prin minte diverse lucruri. Am citit despre ele, asa ca acum nu ma surprinde aparitia lor. Am ceva sa imi reprosez din tot ce am facut in viata? As fi vrut sa fac mai mult? As fi putut sa fac mai mult? Daca scap, ce mi-as dori sa mai fac? Daca nu scap, in timpul ramas, ce e important de facut si ce nu mai conteaza? Cum voi reactiona daca aflu ca e cancer? Ma voi da cu capul de pereti? Voi urla? Voi lesina? Voi plange? Ma voi face de rusine in fata colegului radiolog si a asistentei sale? Voi ramane impietrit? Simt cum mecanismul defensiv de disociere s-a activat si incearca sa ma determine sa ma gandesc la altceva. Multumesc Universului ca avem mecanisme de aparare, ca altfel am urla cu totii pe strazi, permanent, din cauza bolilor, neimplinirilor, durerilor, dezamagirilor. Disocierea ma determina sa ma uit iar in ochii copilului care continua sa imi zambeasca, pana ce mama si bunica imi cauta privirea, fiind intrigate de atractia inexplicabila a acestuia pentru figura mea. Prin minte imi trece faptul ca am 35 de ani si nu am familie si nici copii. Simt cum durerea ma loveste in stomac ca un pumnal, alaturi de o imensa jale. Rationalizez defensiv emotia, gandindu-ma ca sunt inca tanar, ca mai am timp, ca nu cunoastem viitorul, ca “n-aduce anul ce aduce ceasul”, dar ochii mi se fixeaza pe usa doctorului si imi dau seama ca, la fel de posibil, s-ar putea sa nu mai am… Timp.

A fi psihiatru inseamna sa te impaci cu multe. Ca sa poti intra in sectia inchisa in care oricand cineva poate sa-ti suceasca gatul ca la o vrabie, ai nevoie de o mare iluzie sau o mare impacare cu sinele. Unii intra acolo cu convingerea ca nu vor pati nimic, ca “ii ajuta Dumnezeu”, ca au “protectie Divina”, ca “doar nu li se va intampla chiar lor”, adica intra iluzionati, cu o defensa gen fantezie. Altii, printre care ma numar, intra cu acceptarea faptului ca nu poti controla cu adevarat nimic, iar daca e sa o patesti, o vei pati – mutilare sau moarte – si te impaci cu gandul, ai grija ca fiecare venire la serviciu sa fie precedata de o impacare cu toti din jur, ca lucrurile sa fie clare (inclusiv iti afirmi ultimele dorinte, fapt straniu pentru cei din jur) si ca sa iti traiesti viata in asa fel incat sa nu ai nici un regret in secundele de dinaintea mortii. Acest lucru imi permite sa raman calm in fata celor agitati sau care ma ameninta, si exact acest lucru il resimt acum cand astept verdictul ecografiei.

Ma surprind mergand cu mintea pe scenariul negativ. Si daca mai am putin de trait? Daca e prea tarziu? Ce mi-as dori sa mai fac? Ce ma mai tine aici? Voi lupta? Ma voi prabusi psihic? Voi renunta? Voi lupta pentru mine insumi si pentru timpul care mi-a mai ramas? Sunt suficient de valoros pentru mine-insumi astfel incat sa merit o lupta finala sau imi voi lasa corpul fizic sa putrezeasca invadat de metastaze cat inca mai sunt viu? Tensiunea interioara devine insuportabila, imi mai sterg o data palmele transpirate de blugi, caut cu limba o urma de saliva ca sa pot vorbi, dar nu mai am timp pentru ca se deschide usa si sunt invitat in cabinet.

Spun ca sunt doctor, pentru a scurta timpul, si pentru a acorda incredere profesorului si asistentei, in incercarea puerila de a avea grija de confortul lor psihic, uitand ca ei sunt abrutizati de ani de zile si pentru ei nu sunt decat “un alt pacient”. Incerc sa fluidific starea emotionala a cabinetului prin zambete si un joc de teatru perfect al calmului meu inexistent. Profesorul nu e prost si intelege ca vorbaria mea e semn de stres, motiv pentru care devine delicat, ceea ce imediat ma alerteaza ca am intrecut masura si ma controlez. Ma invita sa iau loc pe pat si sa ne uitam impreuna la interiorul meu. El are un monitor in fata si panoul de comanda, eu privesc in acelasi timp la un monitor agatat de tavan. Este straniu sa-ti vezi propriul corp in mod ecografic, sa iti vezi propriile organe in timp ce se misca sub senzorul (transductorul) din mana profesorului. Ai fost obisnuit ani de-a randul sa vezi ecografiile pacientilor tai, analizele altor oameni, in mod impersonal, si acum esti pus in fata propriei tale visceralitati, acele imagini… iti apartin… sunt ale tale…

Este o imensa diferenta intre Eu si Tu sau Ei, intre “al meu” si “al tau” sau “al lor”. Este o prapastie. Se spune ca primul gand, deseori neconstientizat, pe care il ai cand afli de durerea, boala sau moartea asteptata a cuiva, este “ce bine ca nu sunt eu in locul lui!” Este egoist, este sinistru. Este insa adevarat. Nimic, nici o tragedie, oricat de aproape de tine se intampla, nu se compara cu acel sentiment infiorator ca “este vorba despre tine”. Singura durere suportabila este durerea altora.

Timpul s-a oprit. Nu am nici trecut si nici viitor. Sunt intr-un prezent continuu. Profesorul povesteste litanic ceea ce vede, in limbaj medical, in timp ce asistenta clipoceste pe tastele unui calculator indepartat. Toata fiinta mea s-a concentrat intr-un punct. Nu am nici o emotie, nu am nici un gand, mintea mea are o claritate maxima. Sunt constient complet de ceea ce se intampla, urmarind etapele examinarii ecografice. Este ca la un examen in care am uitat sa mai am emotii la cateva minute dupa ce am inceput sa prezint subiectul. Profesorul este pasionat, chiar daca e in varsta. Se resimte curiozitatea cu care cauta tumora si, daca nu as fi de fata, ar plescai de placere. Asa suntem noi, doctorii. Niste savanti nebuni, care suntem capabili sa exclamam ceva de genul “ce faina tumora!”, “ce leucemie interesanta… e ca la carte!” sau “vino sa vezi o forma rara de cancer! uite ce frumos!”.

Profesorul s-a uitat peste tot si se opreste sa concluzioneze. Imi trece prin minte un ultim gand dar nu-l mai pot gandi, pentru ca anxietatea mea e atat de densa si a umplut toata camera incat as putea sa tai aerul cu cutitul.

“Domnule doctor, in urma examinarii va pot spune ca tumora dumneavoastra   “

Advertisements

5 thoughts on “Timpul

  1. Cezar, draga!

    Chiar daca spui (ca un ecou in mintea mea) ca nu stii cine sunt, ca nu ma cunosti… fapt pentru care nu am mai vrut sa vin in vizita pe blogul tau, desi imi place enorm cum scrii (poate prea trist, uneori, tristete care ma doare), calitatea informationala, muzica, totul…nu m-a lasat totusi inima sa nu-ti scriu cateva ganduri, de inceput de an :

    1) multi ani cu multa sanatate si cu cine si ce este drag sufletului tau!
    2) cum te (mai) simti? cum esti? sper ca ai fost operat, ca a fost benigna…ma ingrijoreaza starea ta ..daca as putea sa ajut cumva…
    3) 2 cadouri muzicale, de suflet, in functie de starea ta sufleteasca :


    te imbratisez cu drag si nu uita sa privesti zilnic Cerul! acum, fulgii de nea pufosi (ca pe vremea copilariei) danseaza uneori intr-un ritm ametitor, alteori prelingandu-se diafan spre ferestrele noastre…un dar generos al Cerului, o bucurie imensa…o mare de zapada 🙂

    Like

    • Draga M,
      Multumesc pentru urari si pentru cadourile muzicale! Si eu iti doresc un An Nou fericit, cu sanatate si impliniri!
      Imi pare rau ca nu imi dau seama cine esti, desi iti vad e-mail-ul iar WordPress te gaseste in Bucuresti, cu conectare prin RDS… Asa ca nu ai de ce sa te superi pe mine si sa nu imi mai vizitezi blogul… justificarea ta nu ma convinge, dar esti libera sa faci cum vrei… ai vazut ca tratez pe toti oamenii la fel, indiferent daca ii cunosc sau nu…
      Ai spus ca speri ca a fost operata si ca e benigna, ceea ce imi spune ca nu esti dintre cei apropiati mie, altfel ai fi stiut ca lucrurile stau altfel… Dar multumesc pentru grija! 🙂

      Like

  2. Multumesc si eu pentru urari!
    Daca asa apreciezi, in continuare…. nu ma surprinde raspunsul de fapt, ba chiar era 99% previzibil…nu e vreun repros, e doar o alta constatare amara….si intr-un fel, ai dreptate din anumite puncte de vedere, ca nu stii cine sunt, nu ma cunosti si nu ma consideri printre apropiati….pana la urma,nu ar trebui sa aiba nici o importanta …mai important e insa ca lucrurile stau altfel…ceea ce ma intristeaza si mai mult…
    Daca totusi, chiar daca nu consideri ca sunt printre cei apropiati sufletului tau, pot sa ajut cumva, te rog sa dai un semn…
    Multa sanatate si sper din inima sa-ti refaci fortele cat mai repede si cat mai bine!

    Like

  3. Hmm, intentionat echivoc, ambiguu, invaluitor ca o ceata (textele, la ele ma refer), lasand poarta deschisa interpretarilor multiple…teste, experimente, ce pot fi chiar si imaginativ macabre…depinzand de inspiratia de moment, de scop, de destinatari…arta magister ludi…
    …si acum, cateva mici fapte : cei mai multi oameni cand au o suferinta, cu repercursiuni fizice, din cauza aceasta, isi restrang implicit, automat, activitatea din toate punctele de vedere, or anumiti oameni dovedesc chiar contrariul regulii mai sus enuntate, ceea ce conduce cel putin la cateva semne de intrebare, daca nu mai mult…
    Cele de mai sus, desigur, pot sa nu dovedeasca nimic sau dimpotriva…
    Personal insa, sper sa fie doar o alta fantezie (avand in vedere precedentele), chiar daca macabra, un alt experiment/test….in lipsa dovezilor contrare…cu toate acestea, respect alegerea, decizia luata, chiar daca nu o inteleg decat partial sau cel putin asa am impresia, iar personal nu as fi procedat in acest fel, ci cu totul altfel….dar…simple constatari mai mult sau mai putin subiective, desigur…
    Ai grija de tine, oricum ar fi realitatea!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s