The Game of Domination

One important aspect in a couple is the power of domination. Rarely discussed, the dynamic of power has a significant impact on the history of the partnership and on its stability. More often we see aspects like love, commitment or sexuality as main ingredients of a lasting relationship, but domination is also essential.

Domination can’t be explained easily; it must be witnessed, observed, felt. It’s an attitude that can’t be described in words, so I will refrain from elaborated explanations. I will only point out to some aspects that you need to take into consideration and, according to your own emotional intelligence, you will understand the rest.

Below are 2 videos of the same melody I posted yesterday in my previous article. It’s Meat Loaf singing the same song live, and in the second video it’s him and Aspen Miller playing the famous duet at the end of the song. Note the radically different way of singing the song while live on a scene. Note the restlessness of the singer and the dramatic attitude. Note the unusual length of the song; it’s a song from a time when artists really performed quality pieces and I’m sure you’ll feel exhausted at the end, due to the unusually long text and the changing musical themes.

Both videos are full of significant moments: the tendency of Meat Loaf to connect with the entire arena at the beginning of the first video, the intense restlessness acting like symbol for the agitated life some of us might have, the fact that we can’t always achieve relaxation and “the right mood”, when he says he can’t play. Also note the fact that he appears to be careless about his appearance and clothes, like some sort of rough monster, while the woman exaggerates her sexual appearance both in clothes, in attitude and using her sensual voice. This happens because they both play the animus-anima of the other one, they complement each other.

In the second video, you can clearly see what domination means. Initially, she is seductive and he is adding a lot of words to his discourse. But then, she changes. She becomes tough, defiant, masculine. She highlights the fact that he will lose interest in her after a while and will abandon her. She criticizes him for something that might happen in the future, using her previous life experience as rationale. It’s a direct confrontation and direct aggression towards him, suggesting supposed superficiality of his feelings. She in fact checks the stability of his emotional side (out of the unconscious evolutionary need of the woman to secure a safe nest for future kids) and tests if she can rely on him. At this moment, the song stops.

The logic of domination is simple: you dominate or the other one dominates you. You never share power at the same time and using the same style or in the same realm. In most couples there is only one who dominates and the other one who is dominated. In some flexible couples, there might be some sort of domination from one side at a particular level while the other partner dominates in a different realm, but there isn’t shared domination on the same realm. Different realms include sexuality, finance, socializing, etc. But most often, you can clearly see who the boss is.

In this case, the woman issued a challenge. She ridicules him (his feelings for her and their stability). He must answer. And he has 2 options: either wins the contest and dominates her, or not. He must find a way to show his power. If he doesn’t, although she might overlook his response, she will know deep inside her that he is not “man enough” to dominate her, and this will inevitable switch (emotional) roles: he becomes the feminine of the couple and she becomes the masculine. In time, switched roles rarely last (some exceptions in homosexual couples, for instance), so the fate of the couple is determined in situations like this one.

Initially, he is surprised. You can see his shock on his face. Suddenly, she revealed her masculine side. Then follow moments when he seems to say inwardly something like “how dare you?!” Then, he changes his voice to a very soft tone, showing his feminine side, followed by an increase in tonality up to a complete escalation and palpable violence. Particularly observe the expression of his eyes, an absolute fury, barely contained. The climax is achieved when you get the feeling of tangible fear; you feel as if he is going to slap her on the scene. Unexpectedly, fear appears in this couple, because the challenge has been excessive and some sort of possible and virtual punishment must be enacted. In a way, it’s normal: she made the assumption that he might leave her after a while; now he makes the assumption that he might become violent and abuse her. Fear can’t be tolerated too much, so her attitude changes dramatically and she becomes docile and evasive, almost trying to calm him down. Consequently, the domination game is won by him, reestablishing him as the dominating male and the masculine side of the couple.

As I said, the game of domination is purely emotional and attitudinal. In order to understand it, you need to use “emotional reasoning or emotional logic”. Usual logic does not work. The entire scene seems to be pointless, a loss of time, from the rational perspective. But from the emotional viewpoint, domination remains a necessary ingredient if the couple is to last.


15 thoughts on “The Game of Domination

  1. Oare chiar asa simplu sa fie? :)) doar scheme/tipare universal valabile ? doar bio-roboti? :)) exista oameni care nu au acceptat, nu accepta si nu vor accepta niciodata prostia asta de stereotip, de programare prealabila negativa cu “femeia, in subconstient, vrea sa fie dominata”…exista intotdeauna alegeri alternative, doar sa nu fi atat de manipulat/spalat pe creier incat sa crezi ca nu exista decat o singura varianta universal aplicabila! de ex exista solutia parteneriatului, nu relatii de tip stapan-sclav! (indiferent cat de “nobil/savant” ai impacheta-o! )


    • Didactic vorbind, cam asa e cu dominatia. Pentru ca un dans in cuplu sa fie posibil, unu’ domina si altul se lasa dominat; un partener conduce si celalalt se lasa condus. Nu poti dansa daca amandoi sunt lideri.
      Si mie mi-ar placea sa existe variante alternative, dar nu prea vad cum. Egalitatea si democratia sunt cuvinte frumoase, dar la nivel de dominare nu au sens; in momentul in care cedezi, celalalt va veni peste tine. In afara de iubire, insight, relationare, oamenii mai au nevoie si de putere… si se vor bate pentru ea.
      Exista si cupluri foarte simpatice, in care domneste aparent armonia, dar la o privire mai atenta se poate vedea dominarea foarte subtila a unuia de catre celalalt. Poti domina prin urlet, poti domina prin manipulare, poti domina prin tacere apasatoare, poti da senzatia ca te lasi dominat intr-un domeniu al vietii si sa domini in alt domeniu…
      Da, exista si solutia parteneriatului. Declarativ. Nu exclud posibilitatea sa ai dreptate, dar nu am vazut inca asemenea cuplu in care puterea sa fie impartita egal.


      • Didactic si teoretic, da, insa in practica, nu e neaparat necesar dansul, acesta e necesar numai in masura in care este acceptat de catre parteneri (tacit/implicit) ca un fel de “dat ontologic”, ca si cum asa au stat si vor sta intotdeauna lucrurile, ceea ce inseamna pietrificare, impiedicand progresul, evolutia. De aceea, eu zic ca poate fi pur si simplu colaborare, fara raport de dominare de niciun fel, pur si simplu intelegere,comunicare…iar daca nu e si “celalalt vine peste tine”, atunci nu esti legat de glie, ai dreptul sa pleci! nu toti aplicam legea junglei! ucide/manipuleaza/domina primul ca sa nu fii tu victima! si nu toti oamenii au nevoie de putere si nici sa se bata pentru ea! unii au alte valori! dar nu neg totodata faptul ca poate cei mai multi oameni functioneaza precum spui, ceea ce mi se pare foarte trist pentru ei, mai ales daca constientizeaza si nu fac nimic sa indrepte/iasa din situatia respectiva.
        Iar modalitatile de dominare subtila pot fi relative si subiective, temporare, pentru ca tu nu poti sta toata viata langa un cuplu, permanent, sa observi, sa constati, sa tragi concluzii, pur si simplu, stii doar flash-uri, direct/indirect (din relatarile variantei unuia/ambilor). De ex. faptul ca unul tipa, in unele cazuri, poate fi un semn de dominare raportat la reactia celuialalt, de ex daca celalalt e terorizat/impresionat de show si nu gaseste o modalitate de comunicare in acel moment sau poate nu fi un semn de dominare, daca celalalt gaseste “canalul” de comunicare adecvat si calm, linistit, stapan pe sine, judecand lucrurile la rece (cunosc genul asta), ajunge la sufletul celuilalt.
        Iar daca vorbim in termeni de dominare, de joc, de putere, atunci vorbim de relatii disfunctionale sau de fapt, nu sunt relatii, sunt simulacre/iluzii de fericire, nu au nicio legatura cu iubirea, sunt doar manipulare, patologie, frica, programe mentale…trist! jalnic! patetic!
        Iar “puterea”…hm, in primul rand, as fi pus aici sex-ul! care e o chestiune de putere la cei mai multi oameni, prinsi in “jocul asta al dominatiei” de care vorbesti! si culmea, inconstient! :)))


  2. In practica, daca nu dansezi, nu esti in cuplu. Esti doar intr-o relatie de comun-acord, in care iti petreci viata alaturi de un “partener” si iti este teama sa-i permiti sa te cunoasca, iti este teama sa fii vulnerabil, iti este teama sa pierzi si sa fii ranit. Dansezi ori nu dansezi – eu asa pun problema. Ai dreptate, dansul nu e neaparat necesar; nici sa traiesti din plin viata nu e neaparat necesar… E o alegere.

    Colaborare este prietenia, de exemplu. Imi este clar ca vedem viata diferit; eu ma axez pe sentiment (imi este esential pentru un cuplu), tu te axezi pe dreptate si corectitudine (un fel de contract cu clauze si pedepse daca nu e respectat). Diferentele dintre structurile noastre pot genera conflicte cu usurinta, pentru ca pornim de la premise fundamental diferite, desi vorbim de acelasi lucru. Am considerat ca e important sa mentionez asta. Ai sa zici ca nu pot sti cum esti. Ba da, stiu, pentru ca, in timp ce scrii si exprimi opinii, la nivel de metacomunicare transmiti si principiile tale de viata.

    Excluzi dominarea (frica de a pierde puterea, controlul situatiei?) dar accepti elemente “safe”, moderate, cu potential scazut de pericol, precum intelegere-comunicare-colaborare, ceea ce poti obtine si de la un coleg de la locul de munca de exemplu. Dar imediat proiectezi pe mine aceasta frica, sub forma “nu toti avem nevoie de putere, nu toti aplicam legea junglei”. Eu imi asum dorinta de putere, pe langa celelalte ingrediente ale unui cuplu. Tu insa o respingi.

    Atunci cand spui ca “nu neg totodata faptul ca poate cei mai multi oameni functioneaza precum spui, ceea ce mi se pare foarte trist pentru ei, mai ales daca constientizeaza si nu fac nimic sa indrepte/iasa din situatia respectiva” adopti o pozitie de superioritate fata de ceilalti. Asta inseamna ca abandonezi comunicarea asertiva, in care iti spui doar opinia, si intri in zona de critica, de privire condescendenta, de mila fata de noi, astialalti, animalele din jungla, care nu constientizam, nu ne dorim sa iesim din situatia noastra. Punctul culminant este cand spui ca “ti se pare trist pentru noi”. Ca formulare, din puncte de vedere asertiv, e corect, pentru ca vorbesti despre o emotie ce-ti apartine, dar din punct de vedere a ideii din spatele afirmatiei, nu vorbesti despre tristete ci despre mila, adica ne pui pe noi toti ceilalti pe o pozitie inferioara tie. Asta inseamna ca, in limbajul analizei tranzactionale, tu esti OK si noi nu suntem OK si suntem demni de mila. E un joc pe care il cunosc si, pentru a te apara, vei utiliza argumentul ca eu fac presupuneri legate de sensul emotional al afirmatiilor tale, avand dovada ca textul scris de tine este corect din punct de vedere rational/asertiv. Dupa cum vezi, eu fac o observatie referitoare la ceea ce incerci sa initiezi (un joc), si sunt in contact cu furia mea declansata de initiativa ta (imi pui la indoiala valorile si unitatea sinelui, respectiv ca ceva ce imi apartine ar putea fi de neacceptat), dar totusi nu accept parteneriatul in acest joc de dublu standard.

    “celalalt gaseste “canalul” de comunicare adecvat si calm, linistit, stapan pe sine, judecand lucrurile la rece (cunosc genul asta), ajunge la sufletul celuilalt” – Asta e genul de partener ideal pentru tine. Din perspectiva mea, este un robot. Un fel de Data din Star Trek. Totul este egal si rece. Nu afirm ca este gresit, fiecare e atras de alt fel de om. Din nefericire, cunosc si eu genul asta de partener.

    Cand cineva urla, eu imi pun intrebarea: urla pentru ca vrea sa domine sau urla pentru ca are un partener pasiv-agresiv, care apasa pe butoanele lui sensibile si il face sa urle? In al doilea caz, cel pasiv-agresiv este cel care domina. Deci, nu toti cei ce urla sunt dominatori.

    Intre doi oameni se poate stabili o relatie. Aceasta poate fi disfunctionala sau nu, dar este totusi o relatie. “Relatie” e un termen foarte general pentru mine. Chiar si iluziile sau simulacrele de iubire tot relatii sunt. Scopul acestor relatii este suferinta; e nevoie de relationare pentru a suferi eficient.

    De acord, activitatea sexuala poate servi ca modalitate de exercitare a puterii. Doar ca nu am pretentia de a scrie un articol exhaustiv.


    • Legat de roboti/bio-roboti…hm, e o discutie destul de lunga, insa o sa creionez doar cateva idei care imi vin in minte acum : in anumite contexte de “urgenta spirituala”, fata de anumite persoane, uneori e obligatoriu sa te protejezi in primul rand pe tine in acest fel si apoi sa incerci sa gasesti o cale in intuneric, sa te ajuti si sa-l(i) ajuti pe celalalt(i), in suferinta…de cate ori in viata ai privit in ochi “intunericul”/moartea (in apropiatul tau)? de cate ori in viata ai “gestionat” cat ai putut de lucid si cu cat mai mult calm aparent “crize spirituale” de tipul de viata si de moarte? de cate ori ai vazut transformari, in direct? hmm…ca psihiatru cel putin, cred ca ai avut totusi ceva experiente de acest gen…ar fi interesant de cunoscut cum ai procedat insa si si mai interesant ar fi fost, ipotetic vorbind, desi nefericite situatii, daca ai fi fost implicat personal, nu in relatii oficiale gen medic-client….atunci s-ar fi vazut “cel mai relevant” cum reusesti sa-ti gestionezi propriul iad, care e puterea ta interioara, cata lumina ai si cum reusesti sa jonglezi/dansezi pe sarma cu iadul celuilalt…


      • In orice situatie de criza, indiferent ca e profesional sau personal, disociez instantaneu afectivitatea, ca sa pot face fata si ca sa pot lua deciziile urgente cele mai bune. Ulterior, dupa ce lucrurile s-au linistit, in general la distanta de cateva ore, are loc descarcarea afectiva, respectiv realizez emotional ce s-a intamplat si mai ales ce s-ar fi putut intampla. Daca socul e mare, nu dorm bine o noapte sau mai multe nopti, pana ce accept emotional ce s-a intamplat, trag invataturile, iau deciziile cele mai adecvate pentru viitor, etc. Dar in crize sunt genul care “isi pastreaza sangele rece”.

        Moartea e greu de privit in ochi. E un fapt general. Nu e o placere, motiv pentru care am ales o specialitate in care moartea e rara (dar de o violenta extrema, pierzand deseori tineri sanatosi prin suicid). Intunericul insa ma sperie mai putin, pentru ca in timp am acceptat ca e parte necesara din noi, la fel ca lumina.


  3. 1) dansul la modul “the game of domination” versus “parteneriat” – impresia mea e ca se vad lucrurile imperativ/ca sentinta definitiva, absoluta si dihotomic, prea numai in alb si negru, atata timp cat in viata exista uneori si nuante si pastel, iar “parteneriatul” nu inseamna, din punctul meu de vedere (desigur, subiectiv), frici de tot felul, exemplificate mai jos, ci dimpotriva, fricile fiind specifice mai mult/ la baza unor relatii de dominare/raporturi stapan-sclav (ex exista o serie de cupluri sado-masochiste/de tip calau-victima, unde raporturile dintre ei raman neschimbate/variaza, inversandu-se uneori rolurile, mai ales la nivel subtil). Iar “sa traiesti viata din plin” depinde fiecare ce intelege prin aceasta sintagma, pentru ca poate ceea ce ti se pare tie ca e “din plin”, mie sa nu mi se para deloc/doar partial asa :))

    2) colaborarea/parteneriatul din iubire, respect reciproc, valori comune, evolutie comuna, etc pot fi la baza unui cuplu, chiar si tu recunosti mai sus ca nu excluzi posibilitatea de a exista, insa deocamdata nu ai avut ocazia sa vezi decat relatii disfunctionale (ceea ce nu inseamna insa ca nu exista, daca nu ai vazut tu pana acum :)). E ca si cum ai spune, ipotetic vorbind, ca daca regula e sex-ul, nu exista dragoste, pentru ca tu nu ai avut ocazia sa vezi …Deci, eu nu as zice ca vedem viata diferit, pentru ca si eu ma axez pe sentiment (iubire ca fundatie), preferand sa iubesc/sa incerc sa fiu mai buna, mai degraba decat sa am dreptate (conform cunoscutului cliseu), iar tu recunosti solutia parteneriatului, cel putin la nivel declarativ/ideatic/ideal pana la confirmarea realitatii. Insa de ce sa astepti, de fapt, confirmarea existentei unei solutii viabile de la altii, din practica de la cabinet, cand ai putea incerca personal sa implementezi solutia parteneriatului?

    3) daca ne raportam exclusiv la putere ca la putere interioara, aceasta exista posibilitatea sa o pierzi temporar/definitiv, depinde de om, de la caz la caz, insa da, din acest punct de vedere, eu consider ca puterea interioara trebuie sa ramana a fiecarui om si nu e vorba de nicio frica aici, e vorba de unul din cele mai importante elemente ale esentei omului (pe langa iubire, suflet). Numai 2 oameni cu putere interioara, autonomi, independenti pot fi capabili sa iubeasca si sa fie parteneri, restul fiind doar relatii disfunctionale, poate unele la limita patologicului. Daca insa ne raportam la controlul situatiilor, iar depinde si aici, punctual, in functie de gravitatea/importanta evenimentelor (de ex daca unul propune ceva care nu atinge valorile fundamentale ale celuilalt, e ok sa accepti propunerea, fiind de comun acord, pana la urma, insa daca se aduce atingere, trebuie discutat, identificat cauzele si eventualele solutii);

    4) de fapt, intentia mea nu a fost nici pe departe de a adopta o pozitie de superioritate sau de a da lectii sau orice de acest gen, ci pur si simplu de a manifesta compasiune (ex ma gandeam concret la multiplele cazuri de violenta domestica, conform statisticilor la fiecare 30 de secunde o femeie fiind victima violentei, in conditiile in care aproape 80% din cazuri nu sunt raportate oficial!!);

    5) “celalalt gaseste canalul de comunicare adecvat…asta e genul de partener ideal pentru tine” – e doar o ipoteza/supozitie, idealul neexistand, precum bine se stie. Iar cand cineva urla, evident ca te intrebi si asta si ai dreptate in exemplul de mai sus (ca cel dominator e, in realitate, cel pasiv-agresiv, daca nu-l afecteaza deloc, desi aparent toata lumea l-ar considera victima), precum si daca e un caz patologic (de ex.daca e cazul de preexistenta a unei boli, manifestarile repetandu-se periodic, fiind de compatimit si ajutat, daca e posibil si de vazut ce decizi sa faci tu cu tine in acest caz);


    • Azi am gasit din intamplare comentariul tau la spam. Se pare ca WordPress l-a blocat si abia acum l-am aprobat. Sorry!

      In principiu sunt de acord sau respect punctele tale de vedere de mai sus.

      Am inteles ce voiai sa spui la punctul 4 si ca erai indignata de cazurile de violenta domestica.

      Idealul nu exista, dar totusi e bine sa il avem in minte/imaginatie, ca scop catre care sa tindem. Daca nu stim cum arata idealul, nu stim catre ce sa mergem, si atunci o putem lua pe orice drum care ne va duce oriunde. Din cauza asta am reflexul de a descoperi idealul celor cu care povestesc, sau chiar cer pacientilor/clientilor sa imi schiteze un ideal, nu pentru curiozitatea mea ci pentru ca ei sa constientizeze ce anume cauta de fapt.

      La punctul 2… nu sunt un tip care ma ascund in cabinet, preferand trairea unei vieti prin intermediul altora, ci din contra. 🙂


  4. No pb, stiu ca se mai intampla ca mesajele sa aterizeze in Spam.
    In principiu si eu sunt de acord/respect opiniile tale si iti multumesc ca reusesti sa-ti faci putin timp sa ne impartasesti gandurile/concluziile studiilor tale, mie personal imi sunt foarte utile informatiile prezentate, incercand sa invat in continuu, din orice si de la oricine, cate ceva si incercand sa pastrez in esenta ceea ce e bun si luminos din ceea ce am intalnit pe drumul vietii…
    Si da, idealul, valorile esentiale (iubirea, bunatatea, etc) trebuie sa fie calauza (cam ca in filmul celebru al si mai celebrului Tarkovski-“Calauza”, un film cu multiple semnificatii si simbolistica complexa), un punct de reper in marea involburata a vietii, un far al constiintei care lumineaza si ne ghideaza permanent spre ceea ce ar trebui sa devenim sau sa regasim ceea ce am fost (sufletul bun, curat, de copil) sau cum se spune ca a spus Buddha pe patul de moarte catre cel mai bun discipol al sau (Anananda) : “sa fii o lumina pentru tine!” (intai pentru tine si apoi, pentru ceilalti, pe cat posibil)
    O seara buna in continuare!


    • Stiu filmul… superba melodie… o mai pun aici o data ca si link… l-am vazut acum aproape 2 ani:

      Ceea ce m-a frapat in film, alaturi de multe alte simboluri, este faptul ca acest stalker, calauza, este un om chinuit de multe, un individ ce isi gaseste sensul doar in relatie cu faptul de a ajuta pe cineva sa parcurga un drum, de a fi un ghid pentru cineva. In film, este un nefericit, care nu are curajul sa parcurga intreg travaliul unei deveniri, ci ramane blocat undeva, oferindu-si totusi serviciile pe parcursul unei portiuni din drumul devenirii, urmand ca cei ghidati sa gaseasca singuri drumul mai departe. Imi aminteste de cineva din psihanaliza, nu mai stiu daca Freud sau Jung, parca citat de Yalom, care spunea ca un psihotrapeut nu te poate duce decat la limita unde el insusi a ajuns. Din cauza asta eu, personal, sunt intr-o continua auto-provocare, pentru ca vreau sa duc cat mai departe drumul pana la care pot ghida oamenii. Invariabil, de fiecare data cand imping granitele psihologiei, ajung fie in filosofie, fie deseori in spiritualitate. Pe de alta aprte, am grija ca sa nu joc rolul calauzei din film, anume sa nu activez acea parte din mine ce stimuleaza dependenta in clientii mei, dependenta ce faciliteaza ramanerea lor in relatie cu mine, dar care ii impiedica sa mearga mai departe pe propriul lor drum, lasandu-ma pe mine in urma, limitat de propriile mele conflicte si provocari, adica fiind pana la urma uman.

      Remember monologul sotiei calauzei de la sfarsitul filmului… E greu sa poti suporta un asemenea om… fata intunecata a razboinicilor luminii… shadow-ul…


      • Da, multumesc de reamintire, desi hmm, unele reamintiri au potential de rascolire destul de mare….ca si poemele/simfoniile/picturile/sculpturile pe suflet ale lui Tarkovski, un poet-calugar, un creator de omilii…
        Si da, ca toate operele lui de arta, simbolistica este “extrem” de complexa, ori de cate ori vrei sa le revezi sesizezi alte si alte nuante/simboluri/unghiuri noi din care pot fi privite lucrurile…De ex, interpretarea ta este una din posibilele interpretari bune, astfel cum si interpretarea mea e una din interpretarile alternative posibile : de ex eu as putea sa-mi imaginez ca este un profet “nebun” (de fapt, singurul “sanatos” intr-o lume nebuna), care desi dezamagit de faptul ca “nimeni nu mai are credinta, nu numai astia doi” (citat aproximativ, din memorie) si ca Zona era singurul refugiu, unde era camera dorintelor, a sperantelor, a viselor, la care nu ajungea mai nimeni, pentru ca cei mai multi se resemnasera deja sau poate s-au nascut “deja morti”/cadavre vii sau s-au lasat sa devina asa, el totusi propavaduia, intr-o lupta continua, zilnica, credinta, speranta, urland pustiului/mizeriei interne din oameni, incercand sa faca putina curatenie/lumina, sa le dea o raza de speranta…Chiar si Tarkovski spunea intr-un interviu ca “fara credinta, fara spiritualitate, omul e ca si un orb”. Iar “Stalker” e de fapt impropriu tradus ca si “Calauza”, pentru ca si terminologic si simbolic vorbind e mai mult decat atat, e cel care trece dincolo.. de granite, de limite si intra….intra in Zona, iar in Zona nu poate sa intre decat cel care se lasa patruns de ea, in primul rand…
        Si din cate imi mai aduc aminte, el spunea la un moment dat : “Totul este o inchisoare..”..”aici (Zona) e ultimul refugiu, ultima ce vreti sa ucideti credinta?”. Plus alte scene care imi vin in minte : atunci cand era in pragul Zonei si se gandea la sotia si la fiica lui si spunea ca ar lasa totul balta si si-ar aduce sotia si fiica aici, unde oamenii nu pot sa-i mai atinga, nu le mai pot face rau…adica, ACASA…de unde am venit toti…numai ca multi au uitat esenta lor divina…iar la un moment dat incepe ploaia, ca simbol al iubirii regeneratoare peste pustiul, griul/cenusiul sufletelor oamenilor (nu degeaba decorul era in acest fel, totul trist, deprimant, tragic, ca dramele oamenilor, ca disperarea lor),peste baltile confortului din sufletele lor…
        Iar sotia…hmm, il iubeste si implicit accepta neconditionat, poate si oglindindu-se, intr-un fel in el…vazandu-si mai clar propriile umbre, proprii demoni, fricile…si atunci imi imaginez ca nu mai e vorba de a suporta/tolera, e practic parte din ea, ea este el si invers, de fapt, e oglinda, mai mult sau mai putin deformata…si atunci e iubire, constientizare, intelegere, compasiune fata intreaga tragedie si totodata maretie umana….iar umbrele, de la umbre poti sa inveti multe….despre tine, despre altii… dansul lor, individual/in cuplu e hipnotic…daca reusesti macar pentru o secunda sa te detasezi in plin colaps, ca simplu observator si sa vezi scena/show-ul oarecum de sus, ca privire panoramica, globala, de ansamblu…atunci exista posibilitatea sa te umfle rasul,ca sa-ti opresti lacrimile …tragi-comedia umana continua la infinit! :))

        Liked by 1 person

  5. Excelenta interpretare!

    Imi aduc aminte ca in liceu, profesoara de limba romana ne-a pus pe fiecare sa scriem pe prima pagina a caietului de teme, faptul ca o opera literara e cu atat mai valoroasa cu cat fiecare cititor poate sa descopere noi si noi sensuri. Cu mintea de acum, inteleg ca o opera, indiferent daca e carte sau film, cu cat e mai generala si cu cat atinge subiecte arhetipale, pattern-uri fundamentale ale conditiei umane, cu atat acorda posibilitatea oricui sa-si faca propriile proiectii, sa se regaseasca in sensurile operei respective. Deci da, interpretarea ta e la fel de valoroasa, si evident, in egala masura cu a mea, spune cate ceva despre fiecare dintre noi. 🙂

    Cumva continui proiectia ta si spun ca deseori, vazand lumea din jur pe care am din ce in ce mai mari dificultati sa o inteleg – de fapt o inteleg dar mi se pare ca este dusa in extrem, in paradox, in superficial, in desconectare de la origini – incep sa apreciez acea Zona din noi pe care as putea sa o numesc “safe heaven” sau “oaza noastra de liniste”. Poate o fi dorinta de-a mea de a detine controlul macar intr-o mica zona interioara mie, ca o reactie la haosul sau absurdul exterior? Sau poate e dorinta de a ma reconecta cu ceva pierdut, cu o parte din copilaria mea, de fapt cu o parte din lucrurile specifice copilariei pe care le-am pierdut destul de repede in procesul de “maturizare” si care imi lipsesc acum din ce in ce mai mult? Spirit ludic, entuziasm, capacitate de a privi un om sau o situatie ca si cum le-as percepe pentru prima data, liber de convingeri si judecati, acel “beginner’s eye” ? Sau este poate dorinta de a opri, macar pentru cateva clipe, faptul de a pretinde ceea ce crede lumea (si eu uneori) ca sunt, si a fi chiar eu insumi?

    In ceea ce priveste sotia lui, eu vad in ea una din cele mai delicate forme de iubire. E o femeie care isi intelege rolul ei suportiv alaturi de un asemenea om, si desi ii este greu, ramane alaturi de el. In ciuda monologului ei, mi se pare de o noblete extraordinara.


  6. Un alt unghi de vedere cu privire la “jocul dominatiei” : oare nu cei mai puternici sunt cei care reusesc sa se domine pe ei insisi? oare nu aici e adevarata provocare, lupta? si oare nu e mai complicata si mai incitanta de-programarea? cum sa reusesti sa salvezi pe un om de el insusi? plecand de la premisa, desigur, ca te cunosti destul de bine pe tine si pe celalalt…
    De manipulat constient/inconstient oricum cam asta e regula peste tot, temporar/permanent, insa provocator e sa reusesti sa manipulezi pozitiv/sa-l de-programezi, la modul de a reusi sa salvezi un om de el insusi (ex cam cum procedau marii maestrii, sfintii cu discipolii lor, pentru a-i aduce pe calea cea buna :), desi stiu ca si aici sunt o serie de alte discutiiprobleme aferente : de unde stii tu, ce e mai bine pentru altul? ai dreptul sa intervii in destinul lui? daca trebuia sa-si ia niste lectii? dar daca v-ati intalnit totusi,nu e intamplator, nimic nu e intamplator! si aici mi-am adus aminte de un alt gand al “Calauzei” lui Tarkovski : “Nimic nu e intamplator! Totul are un sens si o cauza! Si problema nu e tacerea lui Dumnezeu, ci indiferenta/surzenia oamenilor, care se risipesc in lucruri neesentiale, care nu mai percep/regasesc esenta…” (citat aproximativ din memorie)


    • Eu nu salvez oameni. Eu pun problemele altfel, le prezint exact acelasi lucru dintr-o alta perspectiva. Asta se numeste reframing, adica pun in alt chenar acelasi lucru. Fie proiectez lumina altfel asupra unei situatii sau trairi, fie propun celuilalt sa observe niste pattern-uri. Scopul meu e flexibilizarea, deschiderea unui evantai de optiuni. Apoi celalalt poate dori sa schimbe cate ceva la el. Sau nu. Am trait mult timp in utopia ca pot schimba lumea sau pe ceilalti; nu se poate. Ceilalti se schimba doar daca vor ei. Pot insa stimula anumite aspecte in ceilalti. De exemplu, curiozitatea unei modalitati mai adaptative de a rezolva o situatie. Sau pot sa le arat ca isi pot reinsusi abilitati pe care le vad la cei din exteriorul lor si de care nu sunt constienti ca le pot folosi si ei. Si multe alte exemple. A salva pe cineva presupune ca eu stiu mai bine ca el ce e de facut, ce trebuie si cum trebuie sa fie. Asta inseamna o superioritate inacceptabila in relatia dintre 2 fiinte umane vulnerabile, fragile, impermanente, imperfecte.

      Ce am observat in relatie cu ceilalti este ca intalnirile nu sunt intr-adevar intamplatoare, si ca oamenii ma intersecteaza atunci cand trebuie sa le spun ceva sau sa le arat ceva, sau cand eu trebuie sa invat ceva de la ei (invat si de la pacienti, cu certitudine). Daca doi oameni s-au intalnit, eu fac tot posibilul sa ajut cat mai mult, si nu imi pun problema de destin. Fie ca sunt suportiv, fie ca il provoc sau poate il bruschez pe celalalt, daca eu simt ca asa trebuie, si nu simt ca mi-a scapat ceva in transferul meu personal, inseamna ca acela are nevoie exact de reactia mea respectiva. Asta presupune sa fiu intr-un awareness / constientizare profunda de fiecare data cand lucrez cu cineva; trebuie sa fiu constient de fiecare data de ce spun, cum spun, ce arat prin corpul meu. E greu, dar consider ca merita efortul. Merita pentru ca, fiind pantheist, consider ca nu exista nici o distinctie reala intre mine si celalalt, noi fiind acelasi lucru, doar traind iluzia ca suntem fatete diferite ale aceluiasi cristal (vorbind metaforic). Si exact grija si iubirea pe care mi-o arat mie, o arat si celuilalt. Sau incerc cu toata priceperea mea sa fac asta, pe cat pot…


  7. De fapt, eu m-am referit generic la notiunea “salvare”, conotatia pe care am avut-o indeosebi insa in vedere era cea referitoare la incercarea de a ajuta, de a face un bine celorlalti, in masura posibilitatilor, fara nicio pretentie de superioritate de niciun fel ( in nici un caz, ca stiu eu ce e mai bine pentru el si altele). Si da, si eu am incercat mult timp sa schimb lumea si pe ceilalti (ex : vad un alcoolic si incerc sa fac ce imi sta in puteri sa-l ajut) si am ajuns la concluzia, dupa ani de zile de “n” incercari, ca intr-adevar un om nu se schimba decat daca constientizeaza starea in care se afla, are suficienta vointa, putere interioara si/sau e atat de disperat/e pe marginea prapastiei pentru a decide sa se schimbe. Dependentele de tot felul insa fiind boli, oamenii respectivi vazuti din afara, la modul superficial, par a fi lipsiti total/partial de vointa, insa lucrurile sunt mult mai complicate decat par la prima vedere si numai cine a fost dependent si a reusit sa iasa din iadul dependentei sau a vazut zilnic la aproapele sau inceputul calatoriei in iad, derularea si uneori, sfarsitul calatoriei, poate sa inteleaga mai bine decat orice ajutor exterior despre ce e vorba (nu neg insa importanta informatiilor si a practicii de specialitate, insa nu e acelasi lucru…) …Iar oamenii de genul acesta, care au fost si au iesit din iad-uri, nu mai sunt niciodata ca inainte si nu vor fi niciodata ca ceilalti oameni….sunt o specie aparte…

    In alta ordine de idei, da, asa cred si eu, ca “lato sensu” suntem “microuniversuri” in “marele macrounivers”


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in: Logo

You are commenting using your account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s