Viseaza!

Thomas Edison

“Nu am eşuat. Doar am gasit 10 000 de metode care nu funcţionează”.
Thomas Edison

Bucuresti. Aproape 3 milioane de oameni. Nebunie curata. Toti merg in toate directiile, toti se agita. Explozie de culori, sunete si mirosuri. Numai ca pentru moment ma uit atent pe o lista. Acolo sunt locurile ramase disponibile. Sunt de un an in capitala si mi-a ajuns. Vreau sa ma reintorc in Ardeal. Dar ce sa aleg? Ma uit la fata inlacrimata a mamei mele care imi spune sa aleg o specialitate normala, cu perspectiva, cu bani. Mie mi-e dor de Cluj si de linistea si verdeata de acolo. Pregatisem multe variante, dar cand ajung in fata comisiei, ochii mei pica pe o specialitate aproape necunoscuta: psihiatria. Nu, nu imi place medicina. Am ales-o pentru ca nu ma pricep la altceva. Am ales-o pentru ca nu as fi putut alege alta profesie. Sase ani au fost irositi pentru ca eu nu am fost niciodata pasionat de nimic, asa ca am ales prin excludere: ce nu imi place – out, ce pot tolera – ok. Si asa am ajuns medic. Acum, dupa un an de farmacologie la Bucuresti, trebuie sa aleg din nou o alta specialitate. In mine se naste dorinta de a fugi cat mai departe de medicina, de bolnavi, de sange, de moarte. Psihiatria este cea mai departata specialitate de ceea ce poate insemna medicina. Nu pot sa-mi fac una ca asta si sa imi permit sa plonjez din nou in medicina plina de boli si de moarte. Ma indrept catre comisie si rostesc distinct:
„Psihiatrie. Cluj.”
Un microfon repeta alegerea mea, dupa care in fundal se repeta pentru toata Romania, prin teleconferinta, ca un ecou: Psihiatrie… Cluj… Si asa incepe povestea.

Privesc clinica de psihiatrie din Cluj prin intuneric. Maine am avionul catre Alsace. Sunt in anul 5, an terminal de rezidentiat. In toamna am examenul de specialitate, dar acum este inca iarna. Am ales sa plec din cauza mizeriei morale din clinica, o viermuiala ingrozitoare de interese, un iad. Si o mizerie fizica in egala masura… Ce, e usor sa calci printre saltelele intinse pe jos din sectia inchisa, saltele pe care dorm bolnavi ca in stare de asediu, pentru ca nu mai sunt locuri in paturi? E usor sa vezi cum dorm cate 3 in pat? E usor sa te asezi pe paturi langa pacienti ca sa le auzi povestea si sa vezi cum sar paduchii de pe ei sau un asistent sa iti spuna doct ca X are raie si trebuie facut ceva?

„Deci, domnule doctor, ia spuneti cine sunt cei mai buni: doctorii romani sau cei francezi?”
Ezit un moment. Apoi raspund ca cei romani, gandindu-ma la cat de multe dificultati trebuie sa intampine si cat de creativi trebuie sa fie pentru a rezista in orice conditii.
„Pff… pai ce ati fi putut spune?!…”
Profa ma priveste triumfatoare si ironica. Sunt in examenul practic de la specialitate. Ma poate pica in orice moment. A trebuit sa demisionez din Alsacia pentru ca ameninta ca ma va pica daca nu revin in Romania. Auzi tu, tupeu! Sa stea el in Franta cand are examen final! Nu a contat ca aveam dreptul, ca medic european, sa ma pregatesc oriunde. Tradasem gasca. Se impunea sa fiu pedepsit.
Dupa cateva zile, ultima proba de examen. Se comunica notele finale. Se ajunge la mine. Profa ridica ochii din lista. Se uita la mine si un zambet ii infloreste pe fata.
Ma intreaba: „Ti-e frica?”
„Da.”
Nota de trecere. Devin specialist psihiatru.

Storm Cell

De 6 luni am cabinet de psihoterapie. De fapt e un spatiu oferit prin bunavointa unei prietene pe care nu o voi putea uita niciodata. Nici un pacient in 6 luni. Trebuie sa faci parte dintr-o filiera, conectat la „ugerul” spitalului de stat. Altfel, nici o sansa. Inteleg. Renunt. Nu mai are rost sa platesc chiria pe spatiu.
Intre timp am facut si un curs de trainer, ceea ce a provocat oripilarea formatoarei mele de psihoterapie. Am tradat. Din nou. Pe langa psihiatru si psihoterapeut, am devenit si trainer, adica mai putin medic, mai putin terapeut. Nu am mai fost iertat niciodata pentru tradare.
Am incercat de 3 ori sa fac training-uri in Cluj, cu 3 echipe diferite. Au abandonat in ultimul moment. Nici cu ei n-am putut face nimic.

Elvetienii ma intreaba daca am experienta in psihiatria comunitara. Nu am, dar imi pot face. Vorbesc fluent franceza, am experienta franceza. Dupa 2 saptamani primesc refuzul lor pe email. Si asa pierd cateva mii de euro investiti in interviul din tara cantoanelor.

„Ne pare rau, dar engleza dumneavoastra este prea slaba!”
Sunt in Scotia. Prietena mea de acolo se uita socata la mine.
„Cezar, cum au putut sa faca una ca asta?! Corespondam de mai bine de 10 ani si esti fluent atat in scris cat si verbal! Este o minciuna ca sa te refuze politicos!”
Stiu.

„Imi pare rau, dar cererea dumneavoastra nu poate fi aprobata!”
Ofiterul de la ambasada Statelor Unite se uita cu parerea de rau la mine in timp ce imi comunica verdictul.
Rabufnesc: ”Vreti sa imi spuneti ca daca nu am job nu am voie sa vin ca si turist in State?! Ma discriminati!”
Tipul nu poate sa spuna asta, dar SUA se teme ca turistii vor ramane acolo ca si emigranti. Ramane insa politic corect:
„Puteti oricand sa aplicati in viitor, atunci cand situatia dumneavoastra se va schimba!”
Am inteles.

Vad 70 de oameni pe zi in privat la Cluj. Imi trebuie in medie 3 minute ca sa spun daca un om e sanatos sau nebun. E crunt. Dau avize de siguranta circulatiei de mai multe luni. Responsabilitate maxima. Seful imi spune ca nu produc nimic, pentru ca avizele nu inseamna pacienti. Poate oricand sa gaseasca pe altcineva. Sunt in contract cu casa de asigurari, dar tot nu sunt conectat la „ugerul” spitalului de stat.
Fac conjunctivita de stres. La un moment dat nu mai pot vedea. Sunt fortat sa demisionez. Pierd astfel Clujul, job-ul, prietena, tot…

De 6 luni vagabondez cu ochii rosii, in fiecare zi, intre casa mea din Galati si faleza Dunarii. Sunt turbat. Nimeni nu imi gaseste un leac pentru conjunctivita. Ma gandesc ca e stresul legat de Romania. Cu ultimele puteri incep sa caut din nou job-uri in Franta. Nici un prieten nu raspunde strigatelor mele de ajutor. Cu o exceptie.

Sunt in Moselle. E bine. Ochii sunt mai bine, pot munci. Dar nu am nici un sens in viata. Nu mai astept nimic. Aici totul e aproape perfect, nu e nimic de construit, pentru ca deja functioneaza optim. Sunt inconjurat de niste oameni minunati, care ma ajuta intotdeauna, doar ca ma simt inutil. Fiecare are deja familie si copii. Eu sunt oaia neagra care nu a reusit sa-si faca o familie, care a pierdut trenul catre urmatorul ciclu existential – acela in care apar copii. Ce sa fac eu intr-o lume defazata fata de mine???

De doua luni stau inchis in casa, in intuneric. E iarna. Sunt in Baia Mare. Ploua zilnic si e atat de intuneric!… Ies doar ca sa ma duc la serviciu si apoi revin. Ma plimb fara sens pe strazi. Stiu ca sunt depresiv. Si aici oamenii sunt buni, doar ca s-a instalat o bariera intre mine si ei. Ii privesc printr-un geam de sticla care devine din ce in ce mai mat. Comunicarea e greoaie. De ceva vreme scriu articole la o revista de coaching. Nimic. Tocmai am terminat de scris 5 brosuri educationale de psihiatrie pe care le-am pus pe blog. Nimic. S-au oferit tot felul de indivizi sa ma invite sa vorbesc despre brosuri, sa tin conferinte, seminarii… Nimic. Doar vorbe.
E intuneric.

PV

Sunt in fata calculatorului acum. Si privind la toate incercarile mele – si sunt multe despre care nu am scris – si la lungul sir de esecuri – imi dau seama ca le-am incercat pe toate. In urma cu aproape 3 luni cineva mi-a cerut sa visez. Am visat un proiect medical de anvergura. L-am si scris. I l-am dat. Speram sa putem lucra impreuna. Nu a vrut, dar mi-a luat ideile. Mi-a spus ca are nevoie sa stie daca sunt fezabil ca si investitie pentru el. Adica sa dovedesc iar, pentru a n-a oara, ca stiu, ca pot…

In weekend voi fi din nou in Cluj-Napoca. Ma voi plimba pe strazi si printre amintiri. Nu mai vreau sa plec niciunde. As da orice sa revin in Cluj si sa mor acolo, atunci cand imi va veni timpul. Calatoriile mele au luat sfarsit.

Advertisements

3 thoughts on “Viseaza!

  1. Surfer, stiu ca ramasese ca imi povestesti ceva pe email si nu ai mai avut probabil timp…
    Da, sunt trist, pentru ca am incercat multe lucruri si am fost prin multe tari si totusi nu m-am ales cu nimic. Poate doar cu o experienta de viata considerabila pe care nu pot insa sa o pun in valoare. Si imi pare rau de asta.
    In ceea ce priveste Clujul, pentru a ma duce acolo am nevoie de bani ca sa imi pot plati o chirie + restul. Fara job, nu am cum sa rezist. Evident ca ma duceam acolo daca aveam oportunitati. In teorie e foarte simplu sa ‘just go there’ ; in practica, nu. E mai simplu sa revin in Franta, unde sunt mai multe locuri disponibile, decat sa revin in Cluj.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s