Divinitatea

Hamangia

Subiectele despre care imi place sa scriu pe blog sunt, din punct de vedere a informatiei, strict diferite in functie de limba utilizata. Ceea ce scriu in engleza nu scriu in romana si invers. Exista putine articole care trateaza aceleasi subiecte, motivul fiind ca cititorii de limba romana nu pot suporta informatia cu destinatie internationala, datorita modului primitiv de a gandi – gandire magica, poluata de superstitii si idei preconcepute – si datorita lipsei asertivitatii – comentariile ar fi de o agresivitate rara, romanii nu sunt in general capabili de a-si apara inteligent o opinie si de a accepta ca altcineva poate avea o idee diferita de a lor (pe scurt, ei cred ca detin „adevarul suprem” si orice comentariu este tintit pentru a anihila persoana si nu a combate ideea). In acest articol fac o exceptie si scriu in limba romana un articol tipic de limba engleza. Precizez ca scriu de pe o pozitie spiritualista cu puternice accente pantheiste.

Ce cunoastem despre Dumnezeu? Cu ce ne ajuta faptul de a crede in existenta unei forte Divine? Chiar este atat de important?

Dupa parerea mea, nu. Notiunea de Divinitate nu are o implicatie practica, in viata de zi cu zi, dar furnizeaza un cadru pentru existenta. In cazul celor care considera ca Esenta precede Existenta, existenta unui Sine Divin aduce o alinare la nivelul angoaselor in fata mortii, generand siguranta ca povestea noastra are o continuare, sub o forma oarecare, dupa disparitia de pe scena vietii. Cu alte cuvinte, un credincios adevarat nu prea are de ce sa faca atacuri de panica. Si cam aici se opreste rolul Divinitatii. Din ceea ce am observat personal, in afara de sensul de a experimenta viata in cat mai multe aspecte, urmand o logica a evolutiei, Divinitatea nu intervine in vietile noastre. Punct.

Dar noi, ca si oameni, proiectam o serie de insusiri umane pe Divinitate, ii acordam calitati care in principiu nu le are. Probabil ca cele mai intalnite iluzii ale Divinului sunt ca Divinitatea este binevoitoare, iubitoare si dreapta. Aceste idei sunt necesare oamenilor pentru a se simti incurajati, pentru a-si genera speranta, fara ele existenta fiind extrem de cinica si goala, iar notiunea de Dumnezeu si-ar pierde din culoare si utilitate. Anuland aceste iluzii, intre spiritualisti si atei se realizeaza o apropiere surprinzatoare.

„Dumnezeu este Iubire!” Afirmatie larg raspandita de Crestinism, personificata prin sacrificiul lui Isus pentru niste pacate care nu-i apartineau. O intreaga civilizatie este construita pe asumptia de egalitate intre conceptul de Divin si cel de Iubire. Oare cum am putea imagina Divinitatea fara acest atribut? Ce ar fi daca am separa notiunile? Am obtine un Dumnezeu indiferent la orice, impredictibil, functionand dupa niste reguli inaccesibile, ajutand deopotriva pe cei rai si pe cei buni, fiind intolerabil din punct de vedere moral. Am sa aduc un argument istoric la nivel populational: doua razboaie mondiale s-au dus in Europa intre crestini; amerindienii din cele doua Americi au fost masacrati de crestini care au furat bogatiile si au construit catedrale in Europa; actualmente Statele Unite si Europa de Vest, prin intermediul firmelor transnationale, spoliaza fara mila populatii diferite de pe intinsul globului, ca sa nu spun de razboaie tip Irak sau Vietnam, unde au intervenit nepermis in afacerile interne ale altor tari. Deci, cum sta povestea cu Iubirea? S-au comportat acesti crestini conform cu asumptia de baza a credintei lor? A luat partea Divinitatea populatiilor asuprite sau ucise? Sau a privit indiferenta la macel? Unde a fost iubirea, acea calitate considerata intrinseca Divinitatii? Cum a alinat sau cum alina in acest moment in care scriu Divinitatea suferinta populatiilor subnutrite, care sufera de sete, in Africa sau in alte parti? Daca iubirea ar fi fost o calitate Divina, aceste lucruri nu ar fi fost permise. Argumentul ca toate acestea au fost „lectii pentru Umanitate” nu prea sta in picioare, pentru ca se pare ca nu am invatat nimic de-a lungul secolelor. Noi ca si Umanitate am evoluat de-a lungul timpului, dar sprijinirea evolutiei (ca si caracteristica Divina) nu inseamna si sprijinirea iubirii (iluzie). Mai degraba, evolutia moralitatii (evidenta daca comparam prezentul cu lumea de acum 2000 de ani) s-a produs prin sacrificarea iubirii.

Ce ai simti daca ai afla ca unicul tau copil a murit in razboi in Afganistan, fiind trimis acolo sa mentina pacea, spre exemplu? Ai fi patruns de „mandrie patriotica” sau de durere izvorata din iubirea pe care i-o porti? Ai aduce, in acel moment, argumente pro faptul ca Divinitatea este Iubire luandu-ti unicul copil din viata ta, sau ai simti revolta? In mod evident acest eveniment ti-ar produce o evolutie la nivelul conceptiilor de viata (o evolutie dureroasa, din nefericire), in sensul ca ai incepe sa vezi altfel existenta, dar cum ramane cu Iubirea?

Avantajul de a ne sustine pe ideea ca Dumnezeu este Iubire e ca ne crestem sentimentul de siguranta, speranta, optimismul, in mod irational. E evident ca o persoana avand la baza sistemului sau filosofic Iubirea Divina, poate dezvolta energii nebanuite, un entuziasm molipsitor, si cu siguranta poate avansa mai usor prin viata. Este un exemplu de „minciuna pozitiva” pe care o utilizam ca adjuvant impotriva perceperii unei realitati excesiv de cinice. In momentul in care insa suntem pusi in fata evidentei ca Divinitatea nu este nici buna si nici rea, nici iubitoare si nici ostila, ci doar neutra si indiferenta, avem doua optiuni.

Prima optiune este sa supra-compensam si sa consideram ca, pe undeva, exista o justificare a desfasurarii negative a evenimentelor. „Nebanuite sunt caile Domnului!” Adica are loc un clivaj, sunt izolate argumentele nelinistitoare si sunt scoase din constiinta, pentru a putea continua viata in mod satisfacator, pastrand iluzia iubirii. Se genereaza compensator o afirmatie vaga, confuza, precum ca undeva, cumva, exista un sens la toate. „O surpriza sta sa se intample imediat dupa colt!”, ceea ce va confirma Iubirea Divina. De cele mai multe ori asta se si intampla, pentru ca la un moment dat firul vietii va intampina si evenimente percepute ca si pozitive, evenimente care se vor constitui in argumente ale Iubirii Divine, dificultatile fiind refulate din memorie, uitate.

A doua optiune este dubiul, deznadejdea. Incepem sa dam vina pe Divinitate pentru ca nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor noastre si nu ne-a protejat la nevoie. Apar situatii tensionate. Avantajul existentei Divinitatii este de multe ori faptul ca putem da vina pe Cineva. E mult mai greu sa spunem ca „am avut ghinion” decat sa spunem „este vina Ta”. Lipseste directionarea agresivitatii. Dubiul si depresia poate duce la respingerea completa a ideii de Divinitate, persoanele respective radicalizandu-se si transformandu-se in grupul celor care hulesc, care critica, acei atei fundamentalisti care au fost tradati in iubire. Alteori se pastreaza aparenta de a fi credincios dar in inima ramane un imens dubiu, o ambivalenta. Deseori, privind grupurile de atei, imi dau seama ca au aceeasi gandire magica precum cei credinciosi, doar ca vad totul intr-o conotatie negativa, sufocata de abandonul imaginar al iubirii Divine. Divinitatea este combatuta, precum un copil deprivat emotional de parintii sai ii combate dintr-un spirit de rebeliune, in loc sa-i ignore pur si simplu.

„Exista o Justitie Divina!” Afirmatie extrem de puternica pentru alt grup populational. Iluzia consta in credinta ca Divinitatea intervine activ in viata noastra, pedepsind pe cei care au produs suferinta celorlalti. In mod clasic, oamenii se impart in „cei care fac dreptate” si „cei are fac iubire”, adica pentru unii Dreptatea e mai importanta decat Iubirea iar pentru altii e invers. Cei cu Dreptatea sunt deseori niste fanatici paranoizi, tip Inchizitie, care spun „fiat justitia, pereat mundus”, adica din limba latina, „sa fie dreptate chiar daca ar pieri lumea”. Adica cei care sunt in stare sa sacrifice orice, chiar si iubirea, pentru a se face dreptate. Cazurile extreme sunt cunoscute (vezi Hitler care a sacrificat populatii intregi pentru o idee nebuneasca), dar situatia este foarte obisnuita in populatie, desi nu e recunoscuta (infidelitatea produce despartirea unui cuplu, in ciuda iubirii, pentru ca dreptatea (pedeapsa) e mai importanta decat sentimentele sau pentru ca lipsa fidelitatii este interpretata ca si lipsa de iubire, ceea ce nu este adevarat). Revenind la Divinitate, expectanta pedepsei Divine este grav invalidata in situatiile abuzurilor de orice fel asupra indivizilor sau a unor populatii intregi. Exista numeroase exemple de patroni sau sefi abuzivi, care isi desconsidera angajatii si ii trateaza ca pe niste sclavi, si care o vor duce bine pana la adanci batranete, fara sa fie pedepsiti in nici un fel. Regi, presedinti, dictatori, au murit in glorie, iar „judecata morala a istoriei” nu i-a mai atins in nici un fel. Ei au „invins viata”, traind in felul in care si-au dorit, pentru ca, probabil, au fost liberi de aceasta iluzie a pedepsei Divine si nu au avut nici o remuscare in a trai dupa „homo homini lupus”.

Ai fost recent dat afara de la job sau esti in iminenta de a fi dat afara. Te rogi dar Universul ramane tacut la rugaciunile tale. Ai fost abuzat financiar si legal de seful tau dar nu ai puterea financiara sa-ti permiti un avocat sau sa faci nimic. Dupa ani si ani, ajungi sa afli, pe patul de moarte, ca fostul tau sef a murit linistit in somn, in culmea puterii si bogatiei. Ce simti?

„Dumnezeu este bun!” Raiul, Paradisul, sunt descrise deseori conform dorintei oamenilor, ca fiind un loc unde domneste linistea, armonia, echilibrul. Locul unde se afla Divinitatea, in contrast cu Iadul sau Infernul, unde se afla Diavolul, o lume haotica si puternic dizarmonica. Imensa majoritatea a lumii noastre crede in aceasta dualitatea Rai-Iad, cu descrieri extrem de puerile pentru mintea moderna, dar care sunt acceptate implicit prin aderarea la diferite religii.

Experienta de viata mi-a aratat urmatoarele:

– Existenta penduleaza intre haos si ordine, pe un continuum; uneori evenimentele vietii sunt haotice, alteori par a fi ordonate, mai mult sau mai putin. Notiunile de haos si ordine sunt relative; ceea ce e haos pentru cineva, este ordine pentru altcineva.
– Atat haosul cat si ordinea sunt caracteristici ale aceluiasi individ sau situatii, pentru ca in psihicul uman opereaza legea echilibrului care spune ca atunci cand exagerezi intr-o directie, se contureaza o umbra in directia opusa, pentru a pastra echilibrul. Exista multe exemple care confirma acest fapt.

A opera cu dualitati Rad-Iad sau Bine-Rau este in sine un reflex primitiv. Incercand sa fim doar „buni” intr-un aspect al vietii, vom deveni „rai” in alte aspecte, pentru ca omul este o fiinta complexa, care nu tolereaza dezvoltarea unidirectionala. Cu alte cuvinte, scopul nostru este de a pune stapanire si a imbina atat Iadul cat si Raiul nostru interior, intr-o forma coerenta si asumata. Dorind sa devenim „ingeri”, vom neglija o parte importanta din psihicul nostru, ceea ce ne va transforma in „demoni” in alte aspecte ale existentei. Din aceasta perspectiva, a conferi Divinitatii calitatea de „Buna” este blastfemica (daca mi se permite exprimarea), deoarece Divinitatea poate fi imaginata ca un cumul de caracteristici, bune si rele (functie de setul de valori la care ne raportam), si nu doar avand un singur set de caracteristici dezirabile.

Dualitatea Divinitatii a dat nastere multor conflicte de genul „Dumnezeul meu este mai bun decat al tau”, iar in numele unor asemenea zei au fost ucisi oameni (recent si in numele unor caricaturi aluzive).

Am ajuns la sfarsitul unui articol dificil de scris, abordand subiecte care pot fi interpretate ca ofensatoare pentru majoritatea publicului vorbitor de limba romana, in conditiile in care Romania este practic un stat religios crestin-ortodox radical, in care colcaie primitivismul si superstitiile, stare de fapt alimentata voit sau iresponsabil de un cler ce isi trage multiple beneficii din pastrarea acestui intuneric al mintii.

Deoarece generalizarea este un pericol facil, precizez ca nu putem face responsabila o credinta, o religie sau intregul ansamblu de preoti, duhovnici, predicatori, pentru modul in care este receptata credinta si Divinul in zilele noastre. Exista eforturi de a ridica aceste traditii spirituale la un nivel psihologic superior, dar din nefericire, intreaga structura a lor se bazeaza pe asumptii fundamental gresite, dupa opinia mea.

A percepe Divinitatea ca ne-avand caracteristici precum bunatatea, dreptatea si iubirea, este o idee cu mult inaintea timpurilor noastre actuale, pentru care populatia nu este pregatita la nivel de confort sufletesc si de asumare a responsabilitatii in fata propriei existente.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s