Inconjurat de Frumusete

IMG_1317

E toamna. Vantul racoros si ploaia imi biciuiesc fata in timp ce merg pe strada cunoscuta pentru o intalnire ce se anunta placuta. Langa bloc, mai multe frunze galbene au cazut pe o Dacie amarata parcata sub copacul de la intrare. Privesc culoarea galben-rosiatica superba a frunzelor asternute pe parbriz, dupa care privirea mea patrunde in adancime, atrasa de o miscare: doi haidamaci isi frang mainile de frig, unul langa altul, in masina stationata cu motorul oprit. Ma gandesc: „De ce nu pleaca acasa? Ce asteapta?

Sun la intefon. Usa blocului se deschide. Ma indrept spre liftul care o ia in sus inainte sa apuc sa-l ating. Astept. Liftul revine, lumina creste, pana ce se opreste langa mine. Prietenul meu imi deschide usa liftului zambind. A coborat ca sa ma primeasca precum o mare personalitate.

„Ce faci Manule? Bine ai venit!”

Manu sunt eu. Emanuel, pe numele pe care sunt strigat in familie. Ne sarutam pe ambii obraji ca niste mafioti din filme. Apoi prietenul meu apasa cu siguranta butonul liftului care se smulge cu viteza in sus, spre etajele superioare.

Odata ajunsi, ies primul, pentru a-i face loc. Prietenul meu se sprijina in 2 carje in timp ce schioapata spre usa apartamentului. Este un tip la aproape 2 metri si 150 de kilograme, o statura impozanta, chiar si la cei 70 de ani ai sai.

Ne privim. A albit foarte putin. Stam pe fotoliile din sufragerie.

„Ce parere ai de asta, Manule?”

Imi arata o masuta joasa din lemn, pe care nu as da doi bani.

„E frumoasa…” zic eu, preventiv, fara a exprima de fapt nimic.

„E o masa de poker. Am recuperat-o din gunoaie. Unu’ voia sa o arunce si i-am spus sa mi-o dea mie. A fost bucuros ca scapa de o rabla. Era un prost. Tu stii ce e cu masuta asta? E facuta intr-un stil aparte dintr-un lemn foarte scump. Dar ala habar n-avea. Si m-am gandit sa ii adaug ceva in plus, ca sa-i creasca valoarea. Am incrustat-o cu sidef pe margini. Vezi?”

Ma uit si vad un sir de dreptunghiuri de sidef – cochilie de scoica, pentru cei care nu stiu – sir care facea un chenar in jurul marginii. Sideful fusese incleiat si atent slefuit pentru a se integra in luciul masutei.

„Vrei o cafea?”

Zic ca da. Se ridica cu greutate si merge in bucatarie sa o prepare. Ma lasa sa ma uit prin casa. Tablouri pe toti peretii, mobila scumpa in stiluri necunoscute pentru mine, niste ogive de ametist strajuiesc un toc de usa. Intr-un colt, colectia prietenului meu de scoici, melci si corali. Sa fie vre-o cateva zeci. Ma opresc de fiecare data inmarmurit si ma uit la ramificatiile minuscule ale coralilor.

„Iti plac?”

Ma intreaba tragand cu ochiul catre mine, sa imi vada reactia… Sigur ca imi plac.

„Cum ai putut, Manule, sa te duci in Grecia, si sa ratezi coralul ala rosu despre care mi-ai povestit!… Tu stii cat de rari sunt coralii rosii?”

„Am crezut ca mai gasesc spre sud. Nu am stiut ca o oportunitate se poate arata o singura data… Nu am sa mai fac asta pe viitor…”

„Of, Manule…”

Bem cafeaua.

„Si ce mai face cel mai inteligent om din sud-estul Europei?”

Ma intreaba de mine. Sunt medic la Cluj. Se arata multumit. Ii spun ca imi place sa ajut pe altii si se bucura sincer. Alunecam spre politica dar imi spune, nervos si rosu la fata, ca nu mai vrea sa auda de ce se intampla. Este dezgustat si incearca sa se apere refuzand sa mai stie.

„Ia spune… ce mi-ai adus?”

Nu i-am adus nimic. I-am adus ca sa vada. Scot pe masuta de poker cinci pietre invelite cu grija in servetele. De fapt sunt un anumit tip de pietre; sunt flori de mina. Cristale adica. Prietenul meu isi pune ochelarii si se uita atent la fiecare dintre ele.

„Fluorina asta de unde vine? Eu am verde dar vad ca tu ai gasit-o albastra?!”

„E fluorina de Brazilia. Am luat-o de la niste unguri escroci dar aveau marfa buna. Am facut praf cateva milioane bune la ultimul salon de minerale din Cluj. Dar am o piesa rara in plus la colectia mea.”

„Bravo, Manule!”

Ma imbratiseaza cu multa caldura. Ma intreaba daca am retinut care sunt criteriile pentru a alege o floare de mina. Il privesc confuz.

„Manule, valoarea unei flori de mina nu consta numai in valoarea intrinseca a mineralului din care e facuta. De asemenea, nu conteaza numai faptul ca are o culoare intensa sau ca nu are impuritati sau nu e ciobita. Mai conteaza si forma, felul in care sunt dispuse cristalele, aspectul estetic. Frumusetea adica. Nu e important numai sa fii valoros si aproape de perfectiune, mai trebuie sa fii si armonios, sa fii frumos.

Raman cu ochii pierduti in limpezimea unui citrin – cristal de cuart cu impuritati de culoare galben-portocalie. Prietenul meu are exemplare asemanatoare din tot ce am adus eu, dar continua sa imi arate cristalele din diferite unghiuri, schimband perspectivele.

„Spune, Manule, ai sa mai continui sa mergi la expozitii si sa mai cumperi flori de mina? Stii, minele se inchid, in curand preturile vor deveni exorbitante si cristalele frumoase vor deveni din ce in ce mai rare.”

Ii promit. Zambeste.

„Manule, sunt convins ca microbul asta te-a prins si pe tine! Nu conteaza ce va fi in viitor, ai sa vezi intotdeauna frumusetea acolo unde nimeni nu o vede!”

Se ridica si il urmez. Deschide usa de la intrarea in apartament si luam din nou liftul.

„Manule, o pasiune este ceva care te stapaneste si punct. Uite, eu chiar din lift pot simti mirosul colectiei mele de flori de mina…” Inchide ochii incet si trage aerul in piept. Ii deschide pe becul liftului care semnalizeaza ca am ajuns la un alt etaj superior. Intra in apartamentul de sus ca la el acasa. Ne intersectam cu nepoata proaspat intoarsa de la scoala. O pupa si o strange in brate. Ne asezam pe alte fotolii care imi par si mai ciudate, cu bazoreliefuri, intr-un stil foarte baroc.

„Ce parere ai de Grigorescul asta de deasupra capului meu?”

Ma uit la un tablou cu o vaza cu flori. E efectiv o ulcica cu niste flori de camp. Rostesc un „interesant” pentru ca n-am habar de pictura si nu pot intelege nimic.

„Manule, uita-te bine la tablou! Asta e esenta poporului roman!”

Vad tot o vaza cu flori.

„Nu vezi fata care saruta baiatul? Nu vezi ce frumoasa e? Ce delicata e?”

Incerc sa-mi formez un chip din frunzele si petalele florilor, cum mai vazusem prin alte poze ca elemente mici pot creiona un chip mai mare. Nu reusesc.

Ai sa vezi cu timpul… Unele lucruri nu se pot vedea direct. Trebuie sa stii cum sa le privesti ca sa le vezi.

Ne ridicam si mergem intr-o alta incapere unde se afla impresionanta sa colectie de flori de mina. Sunt cateva sute, aranjate pe mai multe rafturi, inchise cu geam de sticla ca sa nu intre praful. Prietenul meu isi pune ochelarii si scoate cate una si mi-o da, nu inainte de a o mai admira inca odata.

„Acum la pensie, vin in fiecare zi aici si ma uit la pietrele mele. M-am inconjurat de frumusete, Manule, in aceasta lume haotica…” „Ce e asta?”

„Probabil o calcita, nu?”

„Da, e o calcita dispusa in mici cristale. Vezi cum imita cuartul? Da?”

„Si asta e o calcopirita ce imita aurul!”

„Bravo, Manule!” „Ia spune-mi ce e asta?”

Imi intinde un cristal mic si negru, cat o minge de ping-pong. Il iau cu incredere din palma lui si ma sperii cand antebratul imi cedeaza si se duce in jos. Reflexul imi ridica inapoi mana, sub o greutate neobisnuita. Ma uit la cristalul negru care e mai greu decat plumbul.

„Ei Manule? Ce este?”

Nu stiu.

„Vezi tu, Manule, nimic nu e ceea ce pare. Ai fi spus ca e o bucata de blenda sau galena – minereuri din care se scot cositorul si plumbul – dar e mult mai greu. Asta e uraninit. E minereul din care se scoate uraniul.”

Stau prostit cu uraniul in mana. Deja imi imaginez carnea desfacandu-mi-se de pe oasele mainii ca si muschii de pe o pulpa de pui fiarta prea tare.

„Nu, nu e radioactiv, Manule. Stai linistit! Mai am, ia si tu bucatica asta!” „Dar asta ce e?”

Ma uit la mineral. Pe o parte este un mineral gri-lucios, pe cealalta sunt mici cristale de stanca. Oare care e partea mai valoroasa? Cuarturile nu par a fi deosebite…

„Asta e argint nativ, Manule! Argintul apare in stare pura, fara sa fie combinat cu altceva.”

Cantaresc in mana floarea de mina. Sa tot aiba un kilogram… Raman cu ochii pierduti undeva in distanta… Prietenul meu imi prinde privirea si se intoarce pe directia ei…

„Ah, ai vazut Luchianul?!”

Luchian parca imi spune ceva… In ignoranta mea in materie de pictura, Luchian are rezonanta unui tip care picta natura moarta… sau nu?…

„Am pus Luchianul pe hol pentru ca bate lumina din dormitor intr-un mod in care il pune in valoare cand privesc din sufragerie. Conteaza si cum te pozitionezi pentru a te pune in valoare, Manule!

Am terminat cu florile si ne asezam la o masa pe care troneaza un melc oceanic mare cat un cap de om. Niste marinari l-am gasit si au facut o ciorba gustoasa din el inainte sa ii vanda cochilia. Stiu asta pentru ca si eu am unul acasa. Prietenul meu ma priveste destins, cu o privire patrunzatoare.

„Nu va este frica sa aveti doua apartamente pline cu obiecte a caror valoare depaseste de cateva ori valoarea intregului cartier?”

„Manule, adevaratele valori din aceasta tara sunt in colectii private. Ceea ce vezi prin muzee este nimic, ca sa nu fie instrainate. Partea interesanta este ca majoritatea acestor tablouri – si facu un gest circular cu mana prin sufragerie – au fost gasite de mine prin case abandonate sau aruncate in tomberonul de la gunoi. Multe nestemate zac in gunoi. Si apoi, sunt bine pazit, fie ca vreau, fie ca nu vreau…

„Cum adica?”

Ma priveste misterios.

„Ce mai fac „prietenii” mei din masina de jos? E frig azi si m-as duce sa le dau un ceai cald, dar imi este greu cu carjele astea…”

Ma destind.

„Si cand o sa fie cunoscute toate aceste lucruri? Cand o sa fie in sfarsit bine in tara asta astfel incat toata lumea sa se bucure de ceea ce vad eu acum? M-am saturat de toata mizeria pe care o vad!”

„Manule, va fi si bine. Dar vor mai trece multi ani. Stii, unii ghicesc norocul in carti, altii dau in bobi… Eu am dat in discheta si mi-a iesit ca in Romania va fi, pana la urma, bine.”

„Cum adica ati dat in discheta? Asta e un mod ciudat de a ghici viitorul!!!”

„Pai simplu, Manule. Am bagat discheta in calculator si m-am uitat peste niste date, si mi-a dat ca Romania va fi bine peste cativa ani. Sunt destui ani de azi inainte dar totusi vei apuca sa vezi ca am avut dreptate.”

In fata mea se afla fostul director general al portului mineralier din Galati si al 3-lea om ca inteligenta din Romania ultimilor ani de comunism. Fisa lui de IQ este cutremuratoare pentru oricine ar vedea-o. El a fost responsabil de tot minereul si tot combustibilul care intra in combinatul siderurgic. Pentru comparatie, combinatul din Galati are 3 kilometri pe latime si 8 kilometri pe lungime. Fata de el, toti managerii lumii prezente sunt niste furnici cu deliruri de megalomanie. Omul din fata mea facea sa mearga un oras intreg unde erau angajate doua treimi din populatia Galatiului. El lucra cu garnituri de tren, vapoare cu minereu din Rusia si responsabilitati care ar fi putut fi duse doar de putini oameni ai lumii noastre. Dupa plecarea lui, in cativa ani, combinatul a fost vandut la indienii de la Mittal care l-au distrus, l-au taiat bucati si l-au vandut la fier vechi sau au carat tehnologia in alte tari. Romanii au desavarsit distrugerea furand tot ce s-a putut fura. Azi nu mai este practic nimic. Dovada ca nu poti pune niste idioti in functii de conducere fara sa nu obtii un dezastru.

„Hai sa-ti arat ceva, Manule!”

Imi scoate dintr-un raft o punga de carpa din care scoate niste cristale slefuite. Stiu ca nu-i plac in mod special cristalele slefuite, le prefera pe cele naturale, pure, asa cum au fost lasate de la natura. Imi da in mana o piatra de un albastru palid. Ma uit la ea si ma gandesc ca totusi e valoroasa de vreme ce este ascunsa. Spun ca nu stiu ce este.

„In lumea noastra, Manule, exista doar 3 pietre pretioase. Restul sunt semi-pretioase. Ceea ce tii in mana este un safir.”

„Ma uit inca o data la piatra delicata dn mana mea. Imi repet in minte ca tin in mana un safir, experienta ce 99,99% din oameni nu o vor avea niciodata. Piatra asta poate cumpara lejer blocul in care ne aflam, il poate pune pe roti si il poate transplanta in alt judet. E un safir mare, nu ca diamantele minuscule pe care le vezi de vanzare incastrate in inele de logodna prin magazine.”

„Uite si o piatra rosie.”

Ma uit la noua piatra de un rosu visiniu inchis. E un rubin. Cine tine in mana un rubin o data in viata nu mai poate fi la fel; sufera un proces de rearanjare a valorilor. Nimic nu va mai fi la fel. Stii din instinct ce e calitate si ce e kitsch.

„Uite si un smarald. E a treia piatra pretioasa consacrata. Sper insa ca dupa moartea mea familia sa nu considere ca sunt pietre ordinare slefuite si sa nu le dea degeaba. Daca nu ti-as fi spus ce sunt, nu ai fi trecut cu vederea peste ele fara nici o tresarire?!?”

Iau in mana cele 3 pietre pretioase ale lumii noastre. Albastru pal, rosu inchis si verde crud. Ma uit la ele ca sa memorez cum arata si pentru a nu uita senzatia.

„Manule, sunt fericit! Am avut o viata frumoasa si agitata, dar am stiut sa ma refugiez in insula mea de frumusete pe care mi-am construit-o din gunoaie. Am o familie minunata si am condus o industrie care a dat o paine pentru multi oameni care altfel ar fi suferit de foame. Acum nu ma mai suna aproape nimeni, mai toti m-au uitat. Nu mai pot iesi din casa pentru ca nu ma mai pot deplasa. Voi muri aici, fericit, si inconjurat de frumusete.”

Orizontul este de culoarea rubinului. Aeroportul Basel este invaluit incet-incet in umbrele serii. Stau in picioare de jumatate de ora, asteptand avionul care ma va duce in Romania, si care intarzie, ca de obicei. Turma de romani se foieste de pe un picior pe altul pentru a evita ca sa le treaca os prin os.

„Fa, abia astept sa il vad pe pretenul meu… zice ca ii este dor de pasarica mea… nebunul… Ce puii mei nu mai vine avionul? Hei, nu ma mai trage de par!”

Ma uit in jurul meu si intalnesc privirea tipei care a vorbit, care incepe sa-si linga piercing-ul din buza cand vede ca ma uit la ea, dandu-si parul intr-o parte pentru a-si dezgoli tatuajul de pe gat. Imi astern pe fata un zambet abia schitat si intorc capul in directia opusa.

„Fa, eu am numai franci elvetieni. Crezi ca bulangii astia din avion iau si franci sau numai euro. Mi-e sete, fa! Bai, lasa-mi parul ca l-am facut pentru gagiul meu! Faaa!!!”

Asta e Romania pe care o voi reintalni. Am plecat definitiv din Franta. Nu cred ca mai revin. Am ales sa-mi traiesc valorile. Si m-am confruntat cu shadow-ul meu in cea mai neagra perioada din viata mea. Am ajuns sa accept ca am si parti negative din punctul meu de vedere, ceea ce e dureros dar necesar. Mi-am pierdut iluzia liberului-arbitru. Am invatat pe pielea proprie niste lectii pe care nu aveam cum sa le invat altfel.

Romania ma asteapta cufundata in noapte si in noaptea fiintei. Toti prietenii pe care credeam ca ii am au fost cernuti printr-o sita foarte fina. Unii nu au mai raspuns la email-uri, altii la telefon. Unii au invocat ca daca nu am obiceiul sa ii sun inseamna ca nu imi pasa de ei si au hotarat sa nu mai tina leagatura. Altii mi-au spus ca sunt tot timpul trist si asta ii face sa se indeparteze de mine… Sfanta iubire conditionata, in care daca nu esti asa cum vreau eu sa fii, te abandonez sau tradez… In fine, altii au invocat familia ce le rapeste tot timpul sau pur si simplu au disparut in ceata uitarii… Eu, nu-i voi uita niciodata…

De cateva zile sunt in Frauenbach. Din apartamentul meu se vad muntii invaluiti in ceata. Aproape tot ceea ce mi-a lipsit in strainatate am redobandit in cateva zile. Orasul imi e complet strain dar oamenii sunt de o mare bunatate. Locuiesc inconjurat de o mare de verdeata si in orasul-capitala al florilor de mina. Prietenul meu nu mai este de mult timp printre noi, dar cred ca s-ar bucura sa stie ca sunt aici. Microbul a prins. Datul in discheta nu s-a adeverit inca dar stiu ca profetia e adevarata. De departe, din Franta, am putut vedea ceea ce nu poti vedea aflandu-te aici. Nu mai am nevoie sa cred; acum stiu. A trebuit doar sa schimb perspectiva, precum schimbam perspectiva asupra unui cristal, sub indrumarea prietenului meu. Si da, stiu acum sa vad esenta poporului roman din tabloul de Grigorescu. Nu este ceva ce se poate vedea direct, oricat ai combina frunzele si petalele florilor. Pentru a vedea, ai intr-adevar nevoie de timp.

Asemeni prietenului meu, ma voi inconjura de frumusete. Suntem spirite puternice si in acelasi timp fragile, care traim si visam in mai multe lumi in acelasi timp, dimensiunile existentei noastre ramanand accesibile doar celor care au puterea sa vada.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s