Mână’n mână

Itzhak Perlman playing Jewish Town

Fragila. Cu ochii pierduti intr-un vis de demult. Fragmente din mai multe povesti amestecate intr-o poveste neinteleasa de nimeni. Ochi de un albastru ireal, dar privire ratacitoare. Timpul nu mai conteaza de mult pentru ea pentru ca traieste simultan in toate momentele vietii ei.

Pacienta mea dementa ma priveste si in acelasi timp priveste prin mine. Este mai bine. M-am luptat cu ea ; au fost cateva zile in care am crezut ca o voi pierde. Mix de agitatie, confuzie, somnolenta, opozitionism. Acum ciripeste agitata si trage dupa ea o asistenta care ma priveste stanjenita. O clipa de neatentie si pacienta ii trage o palma bine plasata. Asistenta se retrage si comenteaza ca ar fi trebuit sa ii taie unghiile. Simt zgarietura asistentei pe fata mea si ma strang in mine.

Pacienta ma recunoaste. Asta e bine. Am devenit un reper de stabilitate. Am vizitat-o in fiecare zi, uneori din ora in ora. Dementii nu mai au procesarea rationala a informatiei, dar pastreaza mult timp procesarea emotionala. Din punctul ei de vedere as fi putut vorbi si in romana, tot una era. Mi-am impus insa sa ii zambesc in fiecare zi si acum stie ca sunt « doctorul cel bun » pentru ca ii zambesc, nu pentru ca ma lupt pentru viata ei. Acum m-a recunoscut si, intr-un gest foarte tandru, ma ia de mana si incepe sa-mi zica o insiruire de cuvinte de o profunda incoerenta. Ma fortez sa inteleg, fortand bariera lingvistica, dar ma uit la perplexitatea asistentei de langa mine si inteleg ca nu are rost. Ii zambesc in continuare. O intreb ce vrea.

Pacienta incepe sa ma traga spre o usa ; vrea sa iasa din spatiul inchis. Asistenta ii bareaza drumul si e caftita din nou. Apoi pacienta isi schimba drumul in sens contrar. Ma las dus de brat, apoi de antebrat, apoi de mana. Sfarsim prin a merge de mana prin culoarele spitalului. Se linisteste. Probabil ca in mintea ei este din nou tanara, indragostita, poate proaspat casatorita, mergand de mana cu sotul ei in luna de miere. Vad asta din privirea aproape sagalnica, in mod clar seductiva, pe care mi-o arunca din cand in cand. Ma simt la risc de a fi sarutat, mai ales ca s-a cam apropiat de mine, asa ca ii pasez abil bratul asistentei care o preia inainte de a-si da seama.

Sunt dincolo de usa cu cheie. Pauza. Nimeni nu trece pe acolo, asa ca ma sprijin de un perete. In palma mea stanga mai simt inca mana calda a pacientei. Inchid ochii si retraiesc scena. Nu conteaza ca ai 20 sau 80 de ani, cand iei de mana pe cineva simti aceeasi caldura, aceeasi catifelare, aceeasi tandrete. Aproape ca sunt uimit de aceasta constatare…

Ma intreb de unde am plecat si unde am ajuns. Ma intreb de cand nu am mai tinut de mana o femeie de varsta mea. Ma intreb daca nu am fost penibil in fata asistentilor. Ma intreb daca penibilul isi mai are sens atunci cand esti dement. Ma intreb daca un gest de tandrete poate fi judecat.

Imi raspunde tacerea. Si acea senzatie imposibil de transcris in cuvinte ca, indiferent de ceea ce as sti sau crede, gestul de a merge de mana cu cineva are in sine o calitate sublima, un mister, ce vine de dincolo de intelegere.

Advertisements

2 thoughts on “Mână’n mână

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s