Valoarea unei vieti

UniqueAzi mi-a murit primul pacient.

Stiam ca mai devreme sau mai tarziu o sa mi se intample asta… E inevitabil. Fiecare medic are cate o alee in cimitir, mai lunga sau mai scurta, functie de vechimea in profesie si de cat de idiot sau ghinionist este.

Am plecat in concediu si am lasat-o – caci e vorba despre o pacienta – vie si sanatoasa. Sanatoasa fizic adica. Analize excelente. S-a culcat vie si s-a trezit moarta.

Pe la 3 noaptea, cand asistentii si-au facut rondul, au vazut ca nu mai sforaia. Se pare ca au resuscitat un cadavru timp de o ora. A fost ca si cum ai resuscita o masa de lemn. Culmea ca au si obtinut pentru cateva clipe un puls slab, dovada ca profesionalismul din Franta atinge cote halucinante. Si totusi le-ar fi rezultat, in cel mai bun caz, o leguma. In Romania s-ar fi resemnat dupa cateva minute si ar fi spus ca… nu a mai avut zile.

Pacienta a avut o viata infecta, petrecuta prin orfelinate, suportand tot felul de abuzuri. S-a chinuit de a adus pe lume 2 copii, nu stiu cum si cred ca nici ea nu stie cum. Totul sub umbra schizofreniei si a reactiilor nedorite ale medicamentelor – un calvar pentru ea si pentru medici – in care nu puteai de multe ori sa te hotarasti daca boala e mai rea sau efectele secundare ale tratamentului sunt mai nasoale.

Azi m-am intors din vacanta si asistentii au ezitat sa-mi spuna ca s-a dus. Povestea e de ceva vreme dar emotiile reverbereaza in echipa mea chiar daca au trecut ceva zile. Pana la urma mi-a spus o asistenta mai in varsta vestea. Am simtit ca mi se taie picioarele. M-am sprijinit de peretele spitalului pentru cateva clipe, pana mi-am adus aminte ca emotionalitatea excesiva e penalizata aici si nu imi pot permite asta. Pur si simplu nu mi-a venit sa cred, mie care dimineata imi puneam speranta intr-un nou medicament ce-l planuisem inainte de concediu…

Cum naiba poti muri in plina sanatate fizica, in somn?
Simplu.

Mai tarziu m-am regasit vorbind cu secretara mea si cu asistenta sefa. Discutii despre „cat de frumoasa moarte a avut pacienta” si despre faptul ca „e mai bine ca a murit decat sa se chinuie atat de mult cu boala psihica” si despre faptul ca „cele 2 fete sunt acum mult mai usurate ca mama lor nu se mai chinuie si nu le mai chinuie si pe ele” sau despre „cat de fericita este acum pacienta ca se afla intr-un loc mai bun”. Discutii dure pentru auzul delicat al majoritatii oamenilor, discutii absolut normale pentru personalul medical. M-am trezit si eu vorbind despre faptul ca „a fost o moarte rezonabila, in somn, pacienta nu a stiut cand moare”, perspectiva care mi-a fost apreciata imediat.

Chiar… cum e sa vezi si sa simti ca… iata… mor acum!?… Uite ca nu imi mai bate inima!…

Toata ziua, prin pauzele scurte dintre intrevederile cu ceilalti pacienti, am reluat toate procedurile care le-am decis pentru pacienta. Am despicat firul intr-o infinitate de parti. Daca as da timpul inapoi, as face totul la fel. Partea mea rationala este in clar cu asta. Insa partea mea emotionala fluctueaza, in cel mai irational mod posibil. Utopiile mele – ca pot salva pe oricine, ca pot gasi solutii creative la care nimeni nu s-a gandit, ca in psihiatrie nu se moare – toate astea – sufera o puternica recalibrare. La sfarsitul zilei iti dai seama ca nu poti face minuni, ca esti si tu un om, iar tentatia de a te culpabiliza sau a considera ca esti mai putin important decat cel mai mic fir de praf este foarte puternica.

Nu as putea termina fara sa nu subliniez un alt fapt. Aproape zilnic aud la stiri despre cati morti a facut vre-o bomba printr-o tara pasionata de atentate sau razboaie. Mai aud pe unii si pe altii cum se lauda cati au omorat, eventual decapitat. Unii decapiteaza oameni, altii decapiteaza natiuni, aducandu-le in genunchi din punct de vedere economic. Acelasi lucru. Nici unii si nici altii nu-s mai buni. Si ma gandesc la pretul vietii unui om… Pentru pacienta asta ne-am distrus nervi si neuroni, eu si echipa mea, luni si ani de zile. Iar pentru altii, oamenii sunt, in cel mai bun caz, doar niste cifre. Care e valoarea vietii unui om? De ce aceasta valoare variaza atat de mult?

Daca s-ar dori a se adopta o lege mondiala, cu articol unic, eu as scrie in el ca valoarea vietii fiecarui om este egala pentru toti oamenii. Acest unic articol ar pacifica omenirea instantaneu, pentru ca nimeni nu ar mai putea corela valoarea vietii oricarui altcuiva decat cu valoarea propriei sale vieti. Din pacate, eu nu sunt un lider mondial si nimeni nu ar accepta o lege atat de simpla.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s