Bowling

This is likely to be my last blogpost in Romanian.
Written on Monday, February 11, 2013, in Transactional Analysis style.

Thinker“Mergem la bowling? Ce zici?“

Nu! Nu-mi place. Prima reactie la ceva nou despre care nu stiu nimic este, invariabil, NU.
Ma uit in jur… Grup de cunoscuti, prietena care se uita la mine, presiunea grupului. Imi aduc aminte ca mi se rupe-n paispe de orice grup, ca intotdeauna am fost singur in fata deciziilor mele. O voce interioara imi aduce aminte de o promisiune pe care mi-am facut-o in trecut: de fiecare data cand mi se ofera o experienta noua, desi emotional vreau sa fug, sa ii permit sa existe. Decid rational.

“Da, cum sa nu! N-am mai fost niciodata la bowling si sunt curios sa vad cum e!”

In cap imi umbla ideea ca nu moare nimeni in sala de bowling. De regula…

Sala e plina, se aud pocnete de bile de billiard, tenis de masa… sala de jocuri, ce mai! In fata, pistele pentru bilele de bowling. Ma simt pe o statie interplanetara si astept sa vina la mine un extraterestru imbracat in costum de zbor. Joc insa relaxarea de parca m-as fi nascut acolo sau de parca as fi fost patronul.

Aflu ca trebuie pantofi speciali. In interior, ma uit prostit la ceilalti, in exterior, ii intreb cand si cum incepem. Simt inautenticitatea interior-exterior, pentru un moment ma intreb din nou ce naiba caut eu acolo, dar apoi merg sa-mi iau pantofii de sala. Ma intersectez cu o figura cunoscuta, dar pentru ca nu salut pe nimeni pe care nu il recunosc instantaneu, nu zic nimic (regula de psihiatrie, ca daca salut un pacient pe strada poate cei care sunt cu el nu stiu ca a fost pacient si rup confidentialitatea). Un moment mai tarziu realizez ca e primarul orasului, care va juca pe pista de langa noi.

Regulile sunt simple. 10 ture a cate 2 incercari. Popicele trebuie darmate cat mai repede. Cat poate fi de greu?

Prima bila. Bilele sunt colorate. Cineva imi spune ca sunt pe greutati si ca trebuie sa aleg. Iau prima bila care imi vine la mana. Arunc. Dobor popicele. Grupul spune ca “noroc de incepator”. Eu imi fac griji ca nu voi mai putea repeta performanta. Gandurile scormonitoare apar in mintea mea. Emotia apare aproape imediat.

Tura doi. Iau alta bila de alta culoare. E mai usoara. O arunc drept inainte. Rezultatul e mai prost, dar daram pana la urma ceva popice. Judec: cu cat bila e mai grea, cu atat e mai usor. O fi chestie de fizica sau fiziologie, dar eu intorc perceptia altfel. Imi aduc aminte ca in viata mi-a fost usor sa realizez lucruri super-grele pentru ceilalti (medicina, specialitate, plecat si intors din strainatate, trait in capitala si in Cluj, departe de familie) dar nu am reusit chestii simple (o prietena, un grup de prieteni, cu cine sa ies la un suc). Bilele ma privesc enigmatic. Bila mea e cea grea, am fost facut pentru lucruri grele. O fi conditionare sau predestinare? Probabil conditionare din script-ul meu interior pe care ma chinui sa-l rescriu.

Tura trei. Am cantarit deja bila cea grea. Popicele nu cad din prima. Decid sa arunc cu viteza. Arunc ca un disperat. In loc sa ia contact cu pista la capatul ei dinspre mine si sa se rostogoleasca, bila cade la mijlocul pistei si aluneca, zgariind razant pista pana la popice. Deci viteza e buna, chiar daca ma doare mana de la efort. Asa si lovesc atunci cand ma decid sa o fac. Te lovesc cu toata setea, cu toata ura de care dispun, chiar daca ma doare si pe mine ulterior. Ma asigur ca nu te vei mai ridica de la pamant niciodata. Ma asigur ca in urma mea raman doar morti si nici un ranit. Asta daca ma hotarasc finalmente sa ma ridic si sa te dobor, lucru care de obicei dureaza.

Tura patru. Ma uit la ceilalti ca petrec ceva momente cu bila in mana inainte de a lovi. O mangaie, ii soptesc cuvinte de incurajare, o descanta, apreciaza vizual grupul de popice. Decid ca e cazul sa fiu si eu mai “professional”. Imi iau 2-3 clipe sa contemplu situatia. Proasta miscare. Incep sa gandesc. Vad scenarii de esec. Arunc. Arunc si a 2-a oara. Mingea se duce pe jgheabul lateral. Popicele raman in picioare. Da, nu e bine sa gandesc. Daca gandesc, ma ia naiba. Imi aduc aminte cum ceream sa intru la examen printre primii. Daca trecea prea mult, emotiile ma ruinau psihic. Am avut un examen la care am venit la ora 9 dimineata si l-am dat la 5 dupa-masa, asteptand in anticamera toata aceasta perioada. La 5 eram zen – infometat, glicemie la nivel de coma, nepasare suverana. Dar mi-au trebuit 8 ore ca sa fiu zen…

Tura cinci. Tremur imperceptibil cu bila in mana. Esecul anterior m-a invatat sa nu mai gandesc. Dar am emotii de scap bila din mana. Deja stiu, inainte de a arunca, ca voi rata. Stiu ca emotiile te fac praf. Ma intorc catre grup fara sa ma uit la traseul bilei. Stiu ca a luat-o pe jgheabul lateral. A 2-a bila mai reduce insa din handicap. Ma gandesc ca trebuie sa fac ceva cu emotiile astea. Suflu in aer sa ma relaxez, scutur mainile ca sa se duca tensiunea din ele. Incep un small talk cu membrii grupului. Incerc sa-mi schimb dominanta. Se discuta despre puncte. Unii iau in serios jocul, de parca viata lor ar depinde de asta. Imi zic ca sunt niste gameri duri, atat aici cat si in viata. Unii se autosaboteaza, altii joaca mai prost ca sa nu se simta partenerii prost, altii incep cu superstitiile, altii joaca in ciuda faptului ca nu reusesc mai nimic, pe principiul perseverentei. Iar altii stiu dinainte ca vor castiga, asa ca dau strike-uri dupa strike-uri, punand presiune pe ceilalti din grup.

Tura sase. Prima bila lasa doar o popica in picioare. Ma uit la ea, ea se uita de departe la mine. Ma intorc la grup zicand: “Doar nu oi fi chirurg acuma?!” Lovesc si… da… nu sunt chirurg. Popica ramane in picioare. Autoanaliza. Ganduri nu mai am, emotia e jos, parca imi place un pic jocul, dar…

Tura sapte. Prima bila lasa 4-5 popice in picioare, pe 2 randuri. Iau o bila, o cantaresc in mana, apoi realizez ca bilele sunt puse pe greutati dar si pe culori corespunzatoare greutatilor. In mod sugestiv, alea usoare sunt rosii, pentru fete, intermediarele sunt verzi, iar cele albastre sunt cele mai grele, pentru barbati. De ce nimanui nu i-a pasat sa-mi spuna asta si a trebuit sa realizez singur, in runda sapte, cum sta treaba? Mi-am adus aminte ca toata viata am invatat singur, aproape nimeni nu m-a ajutat, aproape nimeni nu mi-a deschis calea, nu mi-a dat modele sau sfaturi care sa-mi usureze viata. Si nici acum cu bilele astea nu e nimeni sa imi spuna calea mai usoara… I-am urat pe nenorociti, pe cei din trecut si pe cei din grup, pentru acest lucru.

Privesc popicele ramase. Sunt multe, stau strategic. Trebuie sa fiu chirurg. Din nou.

La naiba, daca trebuie sa fiu chirurg pentru ca sa daram popicele alea nenorocite, atunci voi fi chirurg, la naiba!

Popicele sunt spulberate. Punctj maxim. Cuget: in viata, atunci cand trebuie sa fii “chirurg”, esti chirurg. Nu te intrebi de ce. Daca e necesar, esti chirurg!

Tura opt. Ma intreb ce naiba fac eu aici!?! Asta ar trebui sa fie un joc fain, sa ma relaxez, nu sa ma analizez, nu sa caut strategii. Nu e viata mea in joc! E doar un joc! Nu pierd si nu castig nimic. Nu am venit cu nimic, nu voi pierde nimic. In viata nu e tot asa? Vii cu ceva in ea? Pe bune! Asadar ce sa pierzi? Ma relaxez. Complet. Nu ma mai gandesc la nimic, nu mai am emotii, chiar nici nu-mi mai pasa ca scorul este cum este. Eu joc. Atat. Popicele cad. Scorul creste. Ei si?

Tura noua. Oare asta e secretul? Sa joci degajat. Sa joci si doar atat. Hai sa testez! Tura noua e la fel de buna ca si tura opt; toate popicele sunt darmate.

Tura zece. Ultima tura. Ma dor degetele de la bile. Lectiile sunt invatate. Lovesc si daram vre-o jumatate dintre popice. Imi iau in sila ultima bila. O arunc si se duce pe jgheab. Ma uit la ea cu coada ochiului. Nu simt nimic. M-am plictisit. Jocul nu mai este relevant. Am invatat ceea ce era de invatat. Nu imi mai pasa daca am castigat sau nu, daca am darmat sau nu popicele.

Se afiseaza scorul. Suntem 7 oameni. Eu ies al 2-lea. Nici macar nu vazusem asta, dar prietena mea imi arata tabela. Oare cum am reusit, desi am jucat pentru prima data?

Asa e si viata mea. Reusesc, dar nu imi dau seama cum. Un noroc misterios are grija ca sa ies printre invingatori, o mana nevazuta darama popicele pentru mine sau imi conduce bila exact in unghiul necesar. Succesul apare, dar nu pot spune de unde. Si apare in ciuda “efortului” meu de a esua…

Advertisements

One thought on “Bowling

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s