Azi

Original article written on Monday, June 11, 2012 8:37:41 PM
Unicul articol in limba romana scris pe vremea cand eram in Franta.

Flag of AlsaceOra 8.45 dimineata. Stau la birou, citesc ce s-a intamplat peste weekend cu pacientii si notez cu cine sa discut.

 Aud pasii cuiva care alearga pe hol… Aici nu alearga nimeni in afara de mine! Cand se alearga, atunci e ceva naspa.

Docteur, asistentii au sunat pentru ca au o urgenta. Au chemat deja SAMU-ul (adica un fel de SMURD de la noi).”

Simt cum ma ia un val de caldura. Vad cum mana mea inchide sesiunea securizata de pe computer, imi vad pasii care merg spre ascensor. Ma fortez sa nu intru in panica. Niciodata de cand sunt aici nu au chemat asistentii ambulanta de capul lor. Mai am o saptamana si ceva de stat in Franta, si acum mi se intampla asa ceva?… Imi aduc aminte ca medicul de garda termina garda la ora 9, deci e responsabilitatea lui si asistentii sunt obligati sa il sune direct pe el, nu pe mine. Dar asistentii suna pe “mama lor”, adica pe mine sau pe sefa mea. In plus, sunt in Franta, unde regulile sunt atat de interpretabile incat faptul ca nu au sunat pe cine trebuie nu e surprinzator. Injur in ascensor, ca sunt singur si nu ma aude nimeni. Se deschide usa. Simt cum ma disociez, cum tot ceea ce inseamna afect sare afara din mine si raman rece, rational, inuman.

Pe serviciu bolnavii nu stiu nimic din ce se intampla. Stau la mese si isi iau micul dejun. Alerg intraband “Unde?!”, “Unde?!” Lumea ridica din umeri. Ma simt pierdut. Gandesc: “sala de tratemente”! Un asistent iese instantaneu de acolo si imi spune numarul salonului.

Intru. 8-9 asistenti se agita cu o viteza neverosimila. Cu ocazia asta aflu ca francezii, pe langa faptul ca palavragesc, pot fi si eficienti.

Ma izbeste mirosul. Ca majoritatea celor cu ochelari, am simturile compensatorii dezvoltate. Miros de rugina, miros metalic. Miros de sange. Da, sange. Moment in care il si vad. Sange, mult sange…

In baie zace pacienta, intr-o balta de sange. Sunt disociat, deci nu simt nimic. Nu imi fuge pamantul de sub picioare, nu ma ia vertijul. Percep insa. Percep un corp uman cazut in baie, intr-o balta de sange inchegat. Vad cheagurile mari, adunate sub ea. Vad fata manjita de sange. Vad corpul manjit de sange. Ma simt prost ca nu simt nimic, nici macar o emotie.

Incep sa gandesc.

Madam’ e venita aici pentru depresie si anxietate. Isterica, teatrala. O stiu de la internarea precedenta, cand a plecat vesela din spital. I-am facut iesirea eu, am schimbat cateva cuvinte la sfarsit. Venise inapoi de cateva zile. Lucrurile nu mergeau bine. Problemele acoperite cu grija de tratamentul medicamentos gasisera o alta cale de a iesi la suprafata, mai puternice ca data trecuta. Ma injur in gand ca nu am vorbit cu ea vineri; mi-am spus ca stiu cazul care fusese vazut de sefa mea. Urma sa vorbesc cu ea azi, luni, pentru ca era un caz de vorba lunga, si lunea parca ai mai multa energie.

Ceva nu e in regula; de ce zace in fata mea intr-o balta de sange?

Ma uit in jur. Salon cu un pat. Ii injur pe francezi, care au o boala cu confortul asta. Pacienta singura in salon, face acting-out cu usurinta.

Langa pacienta, contorsionati, asistenti in halate albe. Contrast brutal intre albul halatelor si rosul sangelui. In campul meu vizual intra bluza de pe mine, care e la fel de rosie ca sangele de pe pacienta. Ma simt lasat pe dinafara, un sentiment dureros de ne-apartenenta; toti sunt albi, numai eu sunt in rosu. Eu si pacienta. Simt ca nu am ce cauta in acel tablou, simt ca nu am ce cauta in Franta, simt ca nu am ce cauta in medicina.

Ma apropii. Imi zic sa dau senzatia ca sunt pe faza, ca manageriez, ca deh, eu sunt doctorul. Francezii turuie, nu vorbesc. Injur ne-cunoasterea mea de limba franceza. Ce naiba caut eu intr-o tara a carei limba nu o stapanesc? Ce naiba fac acum?

“Ce tensiune? Ce puls?” Asistentii imi raspund. Uit instantaneu valorile, dar ramane concluzia ca tensiunea este buna iar pulsul e usor accelerat. Gandesc ca e normal, a curs mult sange, deci inima bate mai repede ca sa suplineasca volumul scazut de sange.

Ce naiba sa fac acum? Ce sa face in asemenea cazuri? Pai nu am mai avut asemenea cazuri! In Romania nu mi-a aratat nimeni, nu am vazut practic. Probabil ca am tocit pentru vre-un examen, apoi am uitat a 2-a zi. Injur sistemul romanesc. Il mai injur o data. Apoi vad cum infirmierul se chinuie sa prinda o linie venoasa. A… da…! Acum imi amintesc. Pai era normal sa prinda linia venoasa, in caz ca… A facut-o fara sa spun eu nimic. Bravo francezi!!! Dar eu ce naiba caut aici?

“De unde puii mei vine sangele!”, izbucnesc. Curge sange, dar de unde naiba. Trebuie sa opresc, sa nu mai curga. Rationamente de mecanic auto, dintr-alea bazale, ca imi vine sa urlu ca si un idiot s-ar gandi. Ma infurii. Remarc faptul ca asistentii cauta si ei acelasi lucru. Totul e o zloata, un noroi, in care inoata asistentii si pacienta. Se aluneca pe sange, se aluneca pe cheaguri, fuge piciorul… Pacienta e plina de sange si nu gasim de unde curge. Sangele e tipator, sare in ochi, nu vezi de el si prin el.

Judecand dupa cantitate, e ceva organic. E prea mult. O fi stat cu mainile in apa calda, sa impiedice hemostaza? Nu, nu cred.

Pacienta e goala, numai in chiloti. O vad dezbracata. Goala. Alba. In vasoconstrictie. Imi vine in minte imaginea unui cadavru la morga.

Aud cum in mine urla vocea mea interioara “Asta nu o sa moara aici, pe serviciul meu!”

 Ma uit intre picioarele pacientei. Ma gandesc la hemoragie genitala, ca prea mult sange. Imi aduc aminte ca e cam pe la menopauza, deci nu prea cred. Schimb gandurile catre stomac. O fi hemoragie digestiva? Cum naiba arata hemoragia pe gura? E sangele rosu sau negru sau maro? Studentia e departe… nu mai stiu… sunt intr-un mare rahat.

Apoi ochiul meu zareste taietura. E taiata la gat. Infirmierii au manusi albastre. Eu sunt iresponsabil, deci pun degetul pe taietura de la gat, peste sange. O deschid si vad cum zemuieste sangele. Constat: tentativa suicidara. O injur din tot sufletul pe pacienta. De ce nu se omoara naibii acasa, de ce vine in spital ca sa murdareasca totul de sange si sa ne frece pe noi la cap?

Alta taietura. Incheiatura mainii stangi. Pentru siguranta, sa fie sigura ca reuseste. Antebrat zgariat, piept zagariat…

Un asistent imi intinde un telefon. Urgentele. Un individ imi explica intr-o franceza in fast-forward ca sunt unicul responsabil pe sectie, deci trebuie sa ii spun ce vad.

Il injur de cele sfinte, in gand. Stiu si eu ca sunt responsabil, stiu ca de aia si plec din Franta, stiu ca sunt unicul doctor de acolo, stiu… Dar tipul incearca cu asta sa ma ajute sa ma adun. Sunt adunat. Nici o clipa nu am fost altfel, dar vorbele lui au un efect opus. Ma streseaza.

Ii spun tensiunea, pulsul. Ma uit la pleoapele pacientei, incerc sa le deschid. Nu pot. Ii zic ca nu e constienta, apoi o vad ca inghite, deci e constienta. Tipul se calmeaza, imi spune ca o pacienta care inghite e constienta, deci nu e o urgenta si imi ureaza o zi buna. Inchide. Dau telefonul la asistenti.

Privesc panoramic baia cu asistentii calare pe pacienta in balta de sange si izbucnesc: “Cum naiba nu e o urgenta? Tipa asta a pierdut sange, ce dracu’ fac?” Probabil ca asistentii ma considera incompetent, si asa si sunt. Iau telefonul. Intreb care e numarul de urgenta.

15, imi spun asistentii.

Formez.

“Acest numar nu exista.”

Imi bag picioarele. Imi aduc aminte ca pentru exterior se face un zero in fata. Sun 015.

O voce de robot imi spune ca discutia se va inregistra, etc, etc, etc,…. simt ca turbez.

“Sunt doctorul… de la Spitalul din…, serviciul numarul…, si am nevoie de o ambulanta pentru ca…” si urmeaza descrierea.

O tipa de o calmitate si buna-vointa incredibila imi spune ca ambulanta e deja pe drum… evident ca e deja pe drum. Tipul cu care vorbisem era pregatit sa asiste in resuscitare, un fel de inger-pazitor care iti spune la ureche ce sa faci in caz ca esti idiot, ca mine de exemplu. 1000 de ani de diferenta de civilizatie intre Franta si Romania imi urla in creier. Inchid. Confirm asistentilor ca ambulanta e pe drum.

Ma uit la ceas. 8.50. Cum naiba au trecut doar 5 minute? Imi aduc aminte de dilatarea timpului in situatii de urgenta. Am citit despre asta, acum o vad. Sunt socat.

Ma uit la pacienta. Un asistent este pe post de pom in care e agatata perfuzia. Verific viteza cu care curg picaturile in perfuzor. E ok. Alt asistent ia din timp in timp tensiunea, altul tine acul in antebrat, altul cauta pe corp locul de sangerare.

“Trebuie o scrisoare catre urgente”, imi spun asistentii. Da, trebuie. Sunt in Franta. Nimeni nu pleaca fara o hartie care sa descrie situatia.

Instantaneu sunt langa primul calculator pornit. Nume, parola, acces server, dosar informatizat pacienta. Asistentul imi pune in fata o hartie cu antetul spitalului.

“Draga confrate, iti trimit pe pacienta…” Fac o compunere. Probabil ca fac greseli de gramatica, de ortografie, pun accente aiurea, dar macar textul are o logica. Semnez. O voce imi spune in cap: “Ai semnat!”. Da, stiu. Raspund pentru asta. Scriu ca pacienta nu e alergica, ce boli are sau a avut. Langa mine, asistentul scoate la imprimanta tratamentul pacientei. Plicul cu actele e gata. Ambulanta nu e venita inca.

Ce naiba sa fac acum?

O sun pe sefa mea, pe mobil. Nu raspunde. Sunt singur. Atat de singuuur… Nici macar nu ma mira ca nu raspunde nici la al 2-lea apel. Renunt.

Reintru in salon. Pacienta e spalata cu dusul, direct pe jos. Imi vine in minte un animal proaspat taiat, care e spalat cu apa inainte de a fi transat. Corpul inert, sangele care se scurge pe sita de la canalizare, cheagurile care margineaza pe la colturile baii, incordarea tuturor privirilor spre a cauta locul de unde sangereaza… flash-uri, flash-uri…

Ma uit la ceas. 8.53. Timp dilatat.

Urma de mana plina de sange pe chiuveta. Pasi murdari de sange prin tot salonul, dupa cum am calcat peste tot. Cioburi de sticla. S-a taiat cu un pahar spart. Apoi s-a manjit cu sange pe fata si pe corp. Imi vine in minte cum se vopsesc indienii inainte de a pleca la razboi. Pacienta s-a machiat cu propriul ei sange, numai ca s-a spoit peste tot. Nici un desen, nici un simbol. Patetic.

“Sa ii dam oxigen, docteur?”, ma intreaba un asistent cu mana pe o bomba de oxigen. Nu poate sa ii faca decat bine, gandesc eu la sangele diluat ce curge prin pacienta. Zic da. Da-ul asta cantareste enorm in Franta. Am responsabilitatea acestui “Da”. Ulterior s-a facut hartie pentru a justifica si deconta oxigenul lipsa din bomba.

Cineva are inspiratia, sau experienta, sa caute daca pacienta are proteza dentara inainte de a-i pune masca de oxigen. Are. Ma uit la dintii ranjiti care sunt depusi pe coltul mesei. Ma lasa rece.

Pacienta in pozitie de siguranta laterala, ca la carte. Vor sa ii intinda picioarele, insa pacienta opune rezistenta. E treaza, dar tine ochii inchisi. Isterica naibii!

Imi aduc aminte de faptul ca nu puteam sa ii deschid ochii ca sa vad daca nu are midriaza cand vorbeam la telefon cu urgentistul-inger-pazitor. Pentru ca strangea din ochi, de-aia! Dar nu m-am prins pe moment. Si am declarat ca e inconstienta. Greseala medicala. Imi vine sa imi trag un sut singur, dar nu pot, asa ca imi imaginez cum ar fi. Nu il pot simti insa. De acum stiu cum arata o coma care strange din ochi. Experienta excelenta, dar modul de castigare al ei nu il doresc nimanui.

8.54. Cum, doar un minut?

Pacienta e invelita in cearsafuri, la caldurica. Eu o injur in continuare in gand. Ii tremura usor pleoapele, ca niste pasarele speriate. O vad cum face gestul de a numara bani, discret, lent. Este cu noi. Lumea o cheama pe nume. Nu raspunde.

Ies din salon. Mirosul de sange il simt in suflet. Treptat, asistentii de pe celelalte sectii veniti in ajutor se retrag. Pacienta sta pe jos, invelita in cearsafuri. Nici un alt bolnav nu stie ce se petrece. Confidentialitate absoluta, lucru de ne-imaginat in Romania. Pana si moartea ar fi confidentiala aici.

Cand intru din nou in salon, vad “salvaristii”, imbracati in rosu. E ca si cum ar fi venit Dumnezeu. Ma relaxez. Din punctul meu de vedere, poate sa faca si stop cardiac, are cine sa se lupte pentru pacienta. Tipa de pe salvare ridica mana pacientei si o lasa sa cada. Mana nu cade brusc, ci pacienta o sustine pentru o clipa. Salvarista ne priveste cu un zambet-ranjet. Isterie.

Pacienta este luata pe targa si dusa la urgente. Va reveni peste cateva ore, cand sefa mea ii va face un certificat ce ii permite un sejur in sectia inchisa pentru ceva vreme. Sotul contactat ulterior nu e prea miscat de noutati; ori e socat si nu pricepe, ori isi cunoaste sotia foarte bine.

Femeia de serviciu refuza sa spele sangele. E responsabilitatea asistentilor sa spele sangele. Toate ziua au frecat la salonul ala.

Eu am revenit acasa. Sunt inca disociat. M-am fortat sa scriu acest text ca sa incerc sa ma descarc. O injur in continuare pe pacienta. Suicidul ma infurie. Tentativa suicidara isterica ma infurie si mai tare.

Mecanismele defensive au inceput deja sa imi stearga din memorie imaginile, mirosul, detaliile. Ramane doar furia. Si informatiile rationale – inregistrarea acestei experiente de viata.

Maine voi fi gata pentru o alta tentativa.

Advertisements

4 thoughts on “Azi

  1. Pingback: Garda | Cezar Danilevici

  2. Salutari domnule Cezar.Sa nu care cumva sa te lasi de scris, nebun de geniu ce esti ca ma distrugi.Din intamplare,te am descoperit si felul in care scrii e ca o piesa pierduta de puzzle ce am gasit o dupa ani multi sub canapea.(stiu,poate trebuie sa fac curat mai des).Sa ai noroc si…nu pleca.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s