Voluptatea suferintei

Burn Opportunities

„Te urasc, Cezar!”

Tresar si ma uit la fiinta din fata mea. Este sincera. Chiar ma uraste, si are libertatea interioara sa mi-o spuna in fata.

„Te urasc pentru viata pe care ai avut-o pana acum si pe care o ai in continuare! Te urasc pentru ca ai avut si ai in continuare macar un parinte care sa te ajute cu banii si care sa te sustina emotional! Eu a trebuit sa muncesc pentru fiecare banut, a trebuit sa fac garzi de noapte, a trebuit si inca trebuie sa fac naveta intre mai multe orase pentru ca sa-mi completez veniturile si sa pot sa supravietuiesc! Viata a fost dura cu mine si chiar si acum abia daca imi mai raman ceva banuti de pe o luna pe alta! Tu nu stii ce e greul, tu nu stii cum e sa suferi, cum e sa fii umilit, cum e sa musti din tine ca sa poti merge mai departe! Tu nu a trebuit sa treci prin toate astea, sa faci compromisuri dureroase, sa nu poti avea scapare din saracie si nevoi!”

Ascultand aceste vorbe, care pe multi ar indigna si jigni, rasimt un sentiment de parere de rau pentru fiinta din fata mea. Compasiune adica. Ii spun asta dar nu ma crede. Sau nu vrea sa ma creada. In egala masura, simt ca ma infurii.

„Cine esti tu sa ma judeci pe mine si viata pe care am avut-o?! De cand ai devenit instanta morala care sa decida ca nu am suferit destul?! Ai fost tu in pielea lui Cezar toata viata lui, ca sa vezi cat de bine este sa fii Cezar?! Ai inteles tu vre-odata ca fiecaruia i se da dupa putinta, dupa cate poate duce, si poate ca am trecut prin lucruri mult mai ingrozitoare decat tine?! Ai putea tu oare intelege ca pentru unii exista provocari interioare, sufletesti, care sunt mai grele decat cele exterioare?! Si ca, poate, eu am suferit mai mult ca tine, doar ca asta nu se vede la exterior?!”

Tentatia de a-i spune toate aceste lucruri este mare. Totusi nu o fac. Ii spun doar ca provocarile vietii sunt diferite pentru fiecare, si provocarile interioare pot fi macar la fel de dificile ca cele exterioare, faptice. Raman asertiv adica.

„Nu, nu e adevarat! Astea sunt niste prostii! Tu esti doar baiatul lu’ mama cel alintat!”

Imi dau seama ca nu am cu cine discuta. Si ma doare aceasta lipsa de deschidere, aceasta siguranta afisata, aceasta lipsa de curiozitate in a descoperi si alte forme de viata (psihica), diferite de ceea ce esti tu. Simt cum durerea asta trimite o radacina catre multimea de oameni care in trecut nu au stat sa ma asculte si sa ma inteleaga, si imi recunosc transferul personal din conflictul meu interior legat de excludere si rejet. Normal ca nu suflu o vorba. Nimeni nu e curios sa exploreze adancimile, sa stie de unde ii vin emotiile nasoale atunci cand ii vin, si de ce face ceea ce face. Iar instrainarea, separarea de fiinta din fata mea, creste…

„Viata e foarte naspa, Cezar! Atunci cand te astepti mai putin, te loveste cu toata puterea! Te pune la pamant! Ai sa vezi! Ai sa traiesti si tu asta!”

In primul rand, imi vin in minte hoardele de tatari, turci, imperiile rus si austro-ungar, si toti migratorii, care „te loveau cand te asteptai mai putin”. Realizez ca fiinta din fata mea imi expune un aspect arhetipal al neamului romanesc: „nimic nu dureaza, intotdeauna ma astept ca sa vina ceva care sa distruga ceea ce am construit, bruma mea de agoniseala (materiala sau afectiva)”. Mitul Mesterului Manole adica. Fiinta din fata mea exprima elemente de psihologie jungiana, iar eu ma bucur in sinea mea ca pot fi martor la asa ceva. Pacat ca sunt singurul care intelege asta, pacat ca nu pot impartasi si cu altcineva… In al doilea rand, simt sugestia negativa prin care incearca in mod inconstient sa ma programeze pentru ratare si esec: „Ai sa traiesti si tu asta!”

Ma cuprinde dezgustul. Pretutindeni in jurul meu, in aceasta tara, vad acelasi lucru: ratarea ca mod de viata, suferinta ca voluptate. „Astia suntem noi!” parca urla toata lumea. Noi. Da, Noi… Suferinta ne innobileaza atunci cand nu mai avem nimic de valoare, atunci cand suntem doar praf si pulbere…

A trai in Romania inseamna sa deprinzi arta de a suferi. Cu cat vei suferi mai mult, cu atat vei simti sentimentul de apartenenta, acel „oameni sub vremi” al cronicarului. Oamenii te vor accepta atunci cand vor sesiza ca ai suferit destul, dar atentie, trebuie sa suferi in exterior, nu in interior. Trebuie sa te vada imbracat prost, plangandu-te de sefi si de faptul ca mai e o saptamana din luna si nu mai ai deloc bani, pentru ca sa le dai satisfactia sa spuna ca ei au ramas fara bani inca din urma cu o saptamana si vor trebui sa supravietuiasca doua saptamani fara bani… si cat de victoriosi se vor fi simtit la sfarsitul celor 2 saptamani de lipsuri, cat de superiori vor fi sa spuna: „da, am reusit-o si de data asta!”

Saracia e o virtute. Suferinta e un mod de a fiinta. Agresivitatea este un sport national. O, nu… nu neaparat agresivitatea catre ceilalti, care e, de altfel, evidenta, ci agresivitatea orientata catre sine-insusi. Caci vorbim de sado-masochism.

Lucrurile s-au schimbat de ceva vreme. Romania nu mai e in Evul Mediu Intunecat. Suntem parte din Uniunea Europeana si avem posibilitatea sa traim oriunde intre frontierele ei. Cu o limba straina cunoscuta cat de cat, oricine poate sa-si caute viitorul in alta parte. Dar ca sa poti face acest lucru, ai nevoie de o stima de sine (a se citi iubire de sine) la cote rezonabile. Si ai nevoie sa decizi ca suferinta inutila nu iti mai este necesara. Ii spun asta fiintei din fata mea.

„Cezar, tu nu intelegi! Ca sa te muti in strainatate ai nevoie de o suma de bani macar cat sa-ti acopere cheltuielile din prima luna, pana primesti salariu de acolo! In plus, unii dintre noi au in grija lor alti membri din familie, care nu se pot descurca fara banutii de la noi! Tu nu ai avut niciodata lipsuri atat de ingrozitoare, asa ca nu poti intelege!”

Inteleg. Inteleg ca fiinta din fata mea se afla intr-o capcana a existentei romanesti. Romania e o tara geloasa, care nu te lasa sa pleci; te vrea pentru ea, sa suferi asa cum fac toti. Daca incerci sa te desprinzi, fire nevazute te vor tine legat. Incearca sa te misti un pic si iti vei simti lanturile care te incatuseaza! Totul e facut in asa fel incat sa iti fie aproape imposibil sa te misti. Si mai ales, totul este in mintea ta, la loc sigur, unde nici un fierar sau lucrator cu flexul nu va putea intra ca sa-ti desfaca zalele. Iar singura forma de psihoterapie permisa (si functionala) este aceea in care ti se spune cam asa: „Hai ca poti! Hai inca un pic! Hai ca o scoatem la capat si de data asta! Curaj!”

2 thoughts on “Voluptatea suferintei

  1. adevarat. suntem programati de societate la esec si ne enerveaza succesul altora pentru ca ne da o dimensiune a propriilor renuntari. pe de alta parte saracia din romania genereaza multe situatii in care oameni cu ADN de campioni trebuie sa porneasca de la minus infinit ca sa reuseasca normalitatea sau putin peste. felul in care gestioneaza drumul de la minus infinit la plus infinit face diferenta intre succes si esec. eu nu as condamna prea tare fiinta din fata ta pentru ca in spatele frustrarii se ascunde de fapt lupta pentru autodepasire. fiinta din fata ta inca nu a renuntat la lupta pentru ca altfel i ai fi fost indiferent. frumos articol si neobisnuit 😉

    Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s